Sergiu Celibidache
Sergiu Celibidache
Sergiu Celibidache este, fără îndoială, singurul muzician român despre care s-a vorbit şi s-a scris în superlative absolute greu de egalat. „Il più grande diretorre di tutti"1, „Celibidache, the new era of conducting"2, „fascinaţie, miraj, succes fantastic"3, „La fel de mare ca Furtwängler. Astăzi nu există un termen comparativ pentru S(ergiu) C(elibidache)"4, „La ecceptione delle ecceptione"5 etc.
La sfârşitul concertelor orchestrele îl adorau, manifestările de apreciere, aplauzele, scandările publicului fiind şi ele fără precedent în istoria concertelor.
Sergiu Celibidache a avut o carieră cu totul ieşită din comun încă de la debut. „Toată lumea se minunează de cariera mea vertiginoasă şi de vârsta mea (...) Eu găsesc însă totul foarte normal, căci în aceşti opt ani de zile n-am făcut altceva decât să învăţ şi să mă liniştesc în toate privinţele."6 – le scrie el de la Berlin, în 1947, părinţilor săi aflaţi în România.
A stârnit controverse, invidii mistuitoare, a lăsat de multe ori impresia că aprecierile sale tăioase, la adresa dirijorilor în special, erau şocante în scop pur publicitar. Cu certitudine, omul care este revelat de scrisorile către apropiaţi, dar şi de documentele întocmite de autorităţile române, nu era nici pe departe aşa.
Pentru cei care l-au cunoscut în perioada petrecută la Bucureşti, premergătoare plecării sale, în 19387, la studii în Germania, Sergiu Celibidache8 era un tânăr original, interesant, dar care nu dădea semne că va avea o asemenea evoluţie şi carieră.
Cel care i-a rămas prieten pentru toată viaţa, înfruntând barierele politice impuse de regimul comunist din România care i-a separat zeci de ani, avocatul şi cronicarul muzical Eugen Trancu-Iaşi9 scrie despre tânărul Sergiu Celibidache, intuind şi apreciind cu luciditate, dar şi cu admiraţie, calităţile excepţionale pe care le avea: „Nu ştiam prea multe despre el. Venise din Iaşi la Bucureşti pentru a studia la Politehnică, însă părea un vântură-lume. L-am invitat la mine, la cină. Când a sosit, s-a aşezat direct la pian, fluturându-şi degetele pe clape. Asculta cu atenţie ceea ce cânta, ochii lui erau mari. (...) Totul suna ca la cea mai bună orchestră, o orchestră cu un genial dirijor, Sergiu Celibidache. Acesta a fost începutul. L-am introdus în cercurile pe care le frecventam şi aşa a ajuns, de exemplu, să antreneze un timp echipa feminină de volei «Iureş Club». Nimeni nu se întreba din ce trăia Sergiu la Bucureşti. Ştiau toţi cât era de încăpăţânat şi toţi ştiau că nu avea ce mânca. Dar el trăia, prefera să cânte jazz prin cluburi sau să danseze pentru a câştiga un ban, dar n-ar fi renunţat niciodată la ideile lui. Aşa a început să prindă viaţă «fenomenul Celibidache»."10
Agentului care semna cu numele de cod ”Anton", criticul de artă Petru Comarnescu11, care îl cunoscuse şi el pe Sergiu Celibidache în anii 1936-1937, acesta nu i-a creat impresia unui tânăr cu calităţi demne de reţinut şi, în 1957, într-o notă informativă către Securitate, creionează o cu totul altă imagine: „(....) Celibidache este originar din Roman, dintr-o familie modestă12, a dus-o greu în ţară, fiind un fel de vagabond."13
Plecarea din România a hotărât, fără îndoială, destinul muzicianului. Avea să înveţe asiduu la una dintre cele mai mari şcoli muzicale din lume, Hochschule für Musik din Berlin, şi să facă o carieră fără egal. Dar avea să nu mai fie alături de familia sa, părinţii, surorile şi fratele său practic niciodată, în afara unor scurte întâlniri, după aproape un sfert de secol de la plecarea sa.
Preluarea puterii de către partidul comunist după alegerile fraudate din 1946, forţarea Regelui Mihai să abdice şi alungarea sa din ţară, Naţionalizarea din 1948, începerea cooperativizării forţate – toate au transformat România într-o ţară comunistă, ocupată de armata sovietică14, aservită din punct de vedere politic şi economic puterii comuniste de la Moscova.
„Cortina de fier", sintagmă cu o mare forţă de sugestie, devenită celebră datorită unui discurs al lui Churchill15, a împărţit Europa în două, destinul câtorva generaţii de oameni din ţările rămase în spatele ei schimbându-se dramatic.
Probabil Sergiu Celibidache, devenit în mod miraculos, în 1945, directorul general al Filarmonicii din Berlin16, având zeci de concerte concentrare, nu şi-a dat seama imediat cum evoluau lucrurile în România şi ce consecinţe grave vor avea asupra membrilor familiei sale şi a prietenilor, rămaşi captivi în spatele „cortinei de fier". Treptat, însă, înţelege cu ce rapiditate se schimbă totul şi devine tot mai îngrijorat şi plin de compasiune pentru suferinţele celor apropiaţi lui. Trecerea anilor a făcut ca disfuncţionalităţile care îngreunau comunicarea cu cei de acasă să-i adâncească tristeţea şi suferinţa şi să îl facă tot mai pesimist faţă de o eventuală îmbunătăţire a situaţiei.
Regretul că, revenit în ţară în 1940 pentru doar două săptămâni să-şi revadă familia, nu a reuşit să discute ca altădată cu prietenii despre experienţele lui intelectuale excepţionale avute în anii de studiu intens la Berlin l-a urmărit cu obstinaţie. O dovedesc interesul lui faţă de problemele diverse, de la cele materiale la cele personale pe care le aveau cei din familie, dar şi prietenii din tinereţe. Încerca să-i ajute pe toţi, trimiţându-le bani şi pachete cu lucruri care se găseau cu greutate în România, de cele mai multe ori ocupându-se personal de expedierea lor şi fiind nu o dată consternat de problemele pe care le creau autorităţile române pentru ca acestea să nu ajungă la cei cărora le erau destinate.
Ia contact, astfel, cu lucruri care erau de neconceput în lumea liberă în care trăia; dar nu renunţă să le fie de ajutor apropiaţilor lui. Crâmpeiele de viaţă care se întrezăresc în schimbul de scrisori, în care cel mai adesea erau relatate probleme materiale sau cele legate de degradarea socială pe care o sufereau unii dintre apropiați lui din motive strict politice, creează imagini incomplete, fisurate şi, fără îndoială, autocenzurate. Zeci de ani, ele au ţinut locul relaţiilor normale de familie, discuţiilor calde sau profunde între apropiaţi. „Cortina de fier" trasă cu brutalitate de Stalin nu a lăsat loc decât imaginilor fugitive, parcă întrezărite prin crăpătura unui zid.
Autorităţile, dornice să afle orice amănunt, chiar dacă nu avea conotaţii politice sau dacă provenea din viaţa privată, nu se sfiesc să intercepteze orice mesaj, să privească scotocitor în vieţile celor urmăriţi, să şantajeze şi să constrângă, profitând de rănile create de relaţii interumane curmate brusc. Orice metodă, oricât de abjectă, era folosită pentru a domina şi a ţine sub control fiecare om din societate.
Dar de ce erau interesate autorităţile române de personalitatea şi cariera lui Sergiu Celibidache? Este de presupus că regimul de la Bucureşti dorea să folosească revenirea lui în ţară ca pe o victorie în planul imaginii. Aceeaşi tactică fusese adoptată, fără succes, şi în cazul lui George Enescu. Puteau autorităţile române să creeze acestor oameni condiţiile în care spiritul lor creator să se poată manifesta?
Ar fi avut Sergiu Celibidache libertatea să formeze o orchestră după criteriile sale, să repete cât credea el că este necesar, să alcătuiască programele concertelor aşa cum ar fi dorit, să meargă în turnee în întreaga lume? Cum s-ar fi împăcat această libertate cu dogmele care proclamau egalitarismul, cu cultul personalităţii care a dus la aservirea artei „celui mai iubit fiu al poporului"? Dar cu „Cântarea României", în care au fost amalgamate valori şi nonvalori, amatorismul a fost pus pe acelaşi plan cu profesionalismul, totul acoperit de sunetul asurzitor al trâmbiţelor odelor închinate „Geniului Carpaţilor"?
Sergiu Celibidache a fost urmărit de Securitate prin diversele ei direcții și servicii care se ocupau de cetățenii români stabiliți în străinătate, și care au instrumentat pe numele său 3 dosare17: Dosarul informativ nr. 258930, un dosar intitulat Mapă dispecerat nr. 14796 și Dosarul S.I.E. nr. 269, cel mai voluminos dintre ele, în care sunt adunate informațiile obținute de la funcționarii legațiilor și ambasadelor României, agenți acoperiți, agenți racolați din rândul românilor care trăiau în străinătate sau al celor din România care călătoreau des în occident.
Sutele de pagini de documente din dosarele deschise pe numele său, păstrate acum în Arhiva Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securitătii, conțin planuri de acțiuni, rapoarte, note informative, sinteze, care descriu cum au fost urmăriți mai bine de douăzeci de ani nu numai Sergiu Celibidache, dar și membrii familiei sale și prietenii din anii tinereții petrecuți în România. În dosare însă, au fost păstrate și scrisori trimise de el apropiaților, răspunsurile acestora.
Un prim document strict secret18, aprobat de șeful Direcției I-a, Vasile Vâlcu19, este Hotărârea din 14 iulie 1955 prin care a fost deschis pe numele lui Sergiu Celibidache un „dosar individual", în care se menționează: „După terminarea conservatorului, datorită talentului său, se face repede cunoscut și este socotit ca unul dintre cei mai buni dirijori. Datorită profesiei sale și a succeselor obținute, a reușit să-și creeze relații în cele mai înalte cercuri capitaliste. Pe baza celor de mai sus, am hotărât să deschid dosarul de studiu individual pentru CELIBIDACHE SERGIU", căruia i se dă numele conspirativ «KOLB». De fapt, Securitatea începe să-l urmărească pe Celibidache încă din 1948, când apar în Dosarul Mapă dispecerat primele documente: transcrierea a două scrisori expediate de dirijor familiei sale la Roman, semnalate de ofierul care le interceptase ca având „un continut contra securității poporului”.
În 1951, Direcția Generală a Securității Statului (D.G.S.S.) a Regiunii Bacău alcătuiește un raport „privind pe numitul Sergiu Celibidache, care în prezent domiciliază la Berlin". Din raport aflăm interesul suscitat de pachetele cu alimente și îmbrăcăminte pe care dirijorul le trimitea „părinților și rudelor apropiate", dar mai ales de scrisorile lui.
Începe o atentă urmărire a părinților lui Sergiu Celibidache, Demostene20 și Maria21, amândoi „neimplicați" politic. Despre Maria Celibidache se menționează însă că „privește cu ochi de moarte regimul nostru de democrație populară"22.
Sunt urmărite și surorile lui, Magdalena Celibidache23, Tatiana Maxim24, stabilită din 1944 în Venezuela, Paraschiva Irina Macovei25, Maria Verduca26, sora vitregă a dirjorului, precum și fratele lui, Neculaie-Radu Celibidache27.
La sfârşitul concertelor orchestrele îl adorau, manifestările de apreciere, aplauzele, scandările publicului fiind şi ele fără precedent în istoria concertelor.
Sergiu Celibidache a avut o carieră cu totul ieşită din comun încă de la debut. „Toată lumea se minunează de cariera mea vertiginoasă şi de vârsta mea (...) Eu găsesc însă totul foarte normal, căci în aceşti opt ani de zile n-am făcut altceva decât să învăţ şi să mă liniştesc în toate privinţele."6 – le scrie el de la Berlin, în 1947, părinţilor săi aflaţi în România.
A stârnit controverse, invidii mistuitoare, a lăsat de multe ori impresia că aprecierile sale tăioase, la adresa dirijorilor în special, erau şocante în scop pur publicitar. Cu certitudine, omul care este revelat de scrisorile către apropiaţi, dar şi de documentele întocmite de autorităţile române, nu era nici pe departe aşa.
Pentru cei care l-au cunoscut în perioada petrecută la Bucureşti, premergătoare plecării sale, în 19387, la studii în Germania, Sergiu Celibidache8 era un tânăr original, interesant, dar care nu dădea semne că va avea o asemenea evoluţie şi carieră.
Cel care i-a rămas prieten pentru toată viaţa, înfruntând barierele politice impuse de regimul comunist din România care i-a separat zeci de ani, avocatul şi cronicarul muzical Eugen Trancu-Iaşi9 scrie despre tânărul Sergiu Celibidache, intuind şi apreciind cu luciditate, dar şi cu admiraţie, calităţile excepţionale pe care le avea: „Nu ştiam prea multe despre el. Venise din Iaşi la Bucureşti pentru a studia la Politehnică, însă părea un vântură-lume. L-am invitat la mine, la cină. Când a sosit, s-a aşezat direct la pian, fluturându-şi degetele pe clape. Asculta cu atenţie ceea ce cânta, ochii lui erau mari. (...) Totul suna ca la cea mai bună orchestră, o orchestră cu un genial dirijor, Sergiu Celibidache. Acesta a fost începutul. L-am introdus în cercurile pe care le frecventam şi aşa a ajuns, de exemplu, să antreneze un timp echipa feminină de volei «Iureş Club». Nimeni nu se întreba din ce trăia Sergiu la Bucureşti. Ştiau toţi cât era de încăpăţânat şi toţi ştiau că nu avea ce mânca. Dar el trăia, prefera să cânte jazz prin cluburi sau să danseze pentru a câştiga un ban, dar n-ar fi renunţat niciodată la ideile lui. Aşa a început să prindă viaţă «fenomenul Celibidache»."10
Agentului care semna cu numele de cod ”Anton", criticul de artă Petru Comarnescu11, care îl cunoscuse şi el pe Sergiu Celibidache în anii 1936-1937, acesta nu i-a creat impresia unui tânăr cu calităţi demne de reţinut şi, în 1957, într-o notă informativă către Securitate, creionează o cu totul altă imagine: „(....) Celibidache este originar din Roman, dintr-o familie modestă12, a dus-o greu în ţară, fiind un fel de vagabond."13
Plecarea din România a hotărât, fără îndoială, destinul muzicianului. Avea să înveţe asiduu la una dintre cele mai mari şcoli muzicale din lume, Hochschule für Musik din Berlin, şi să facă o carieră fără egal. Dar avea să nu mai fie alături de familia sa, părinţii, surorile şi fratele său practic niciodată, în afara unor scurte întâlniri, după aproape un sfert de secol de la plecarea sa.
Preluarea puterii de către partidul comunist după alegerile fraudate din 1946, forţarea Regelui Mihai să abdice şi alungarea sa din ţară, Naţionalizarea din 1948, începerea cooperativizării forţate – toate au transformat România într-o ţară comunistă, ocupată de armata sovietică14, aservită din punct de vedere politic şi economic puterii comuniste de la Moscova.
„Cortina de fier", sintagmă cu o mare forţă de sugestie, devenită celebră datorită unui discurs al lui Churchill15, a împărţit Europa în două, destinul câtorva generaţii de oameni din ţările rămase în spatele ei schimbându-se dramatic.
Probabil Sergiu Celibidache, devenit în mod miraculos, în 1945, directorul general al Filarmonicii din Berlin16, având zeci de concerte concentrare, nu şi-a dat seama imediat cum evoluau lucrurile în România şi ce consecinţe grave vor avea asupra membrilor familiei sale şi a prietenilor, rămaşi captivi în spatele „cortinei de fier". Treptat, însă, înţelege cu ce rapiditate se schimbă totul şi devine tot mai îngrijorat şi plin de compasiune pentru suferinţele celor apropiaţi lui. Trecerea anilor a făcut ca disfuncţionalităţile care îngreunau comunicarea cu cei de acasă să-i adâncească tristeţea şi suferinţa şi să îl facă tot mai pesimist faţă de o eventuală îmbunătăţire a situaţiei.
Regretul că, revenit în ţară în 1940 pentru doar două săptămâni să-şi revadă familia, nu a reuşit să discute ca altădată cu prietenii despre experienţele lui intelectuale excepţionale avute în anii de studiu intens la Berlin l-a urmărit cu obstinaţie. O dovedesc interesul lui faţă de problemele diverse, de la cele materiale la cele personale pe care le aveau cei din familie, dar şi prietenii din tinereţe. Încerca să-i ajute pe toţi, trimiţându-le bani şi pachete cu lucruri care se găseau cu greutate în România, de cele mai multe ori ocupându-se personal de expedierea lor şi fiind nu o dată consternat de problemele pe care le creau autorităţile române pentru ca acestea să nu ajungă la cei cărora le erau destinate.
Ia contact, astfel, cu lucruri care erau de neconceput în lumea liberă în care trăia; dar nu renunţă să le fie de ajutor apropiaţilor lui. Crâmpeiele de viaţă care se întrezăresc în schimbul de scrisori, în care cel mai adesea erau relatate probleme materiale sau cele legate de degradarea socială pe care o sufereau unii dintre apropiați lui din motive strict politice, creează imagini incomplete, fisurate şi, fără îndoială, autocenzurate. Zeci de ani, ele au ţinut locul relaţiilor normale de familie, discuţiilor calde sau profunde între apropiaţi. „Cortina de fier" trasă cu brutalitate de Stalin nu a lăsat loc decât imaginilor fugitive, parcă întrezărite prin crăpătura unui zid.
Autorităţile, dornice să afle orice amănunt, chiar dacă nu avea conotaţii politice sau dacă provenea din viaţa privată, nu se sfiesc să intercepteze orice mesaj, să privească scotocitor în vieţile celor urmăriţi, să şantajeze şi să constrângă, profitând de rănile create de relaţii interumane curmate brusc. Orice metodă, oricât de abjectă, era folosită pentru a domina şi a ţine sub control fiecare om din societate.
Dar de ce erau interesate autorităţile române de personalitatea şi cariera lui Sergiu Celibidache? Este de presupus că regimul de la Bucureşti dorea să folosească revenirea lui în ţară ca pe o victorie în planul imaginii. Aceeaşi tactică fusese adoptată, fără succes, şi în cazul lui George Enescu. Puteau autorităţile române să creeze acestor oameni condiţiile în care spiritul lor creator să se poată manifesta?
Ar fi avut Sergiu Celibidache libertatea să formeze o orchestră după criteriile sale, să repete cât credea el că este necesar, să alcătuiască programele concertelor aşa cum ar fi dorit, să meargă în turnee în întreaga lume? Cum s-ar fi împăcat această libertate cu dogmele care proclamau egalitarismul, cu cultul personalităţii care a dus la aservirea artei „celui mai iubit fiu al poporului"? Dar cu „Cântarea României", în care au fost amalgamate valori şi nonvalori, amatorismul a fost pus pe acelaşi plan cu profesionalismul, totul acoperit de sunetul asurzitor al trâmbiţelor odelor închinate „Geniului Carpaţilor"?
Sergiu Celibidache a fost urmărit de Securitate prin diversele ei direcții și servicii care se ocupau de cetățenii români stabiliți în străinătate, și care au instrumentat pe numele său 3 dosare17: Dosarul informativ nr. 258930, un dosar intitulat Mapă dispecerat nr. 14796 și Dosarul S.I.E. nr. 269, cel mai voluminos dintre ele, în care sunt adunate informațiile obținute de la funcționarii legațiilor și ambasadelor României, agenți acoperiți, agenți racolați din rândul românilor care trăiau în străinătate sau al celor din România care călătoreau des în occident.
Sutele de pagini de documente din dosarele deschise pe numele său, păstrate acum în Arhiva Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securitătii, conțin planuri de acțiuni, rapoarte, note informative, sinteze, care descriu cum au fost urmăriți mai bine de douăzeci de ani nu numai Sergiu Celibidache, dar și membrii familiei sale și prietenii din anii tinereții petrecuți în România. În dosare însă, au fost păstrate și scrisori trimise de el apropiaților, răspunsurile acestora.
Un prim document strict secret18, aprobat de șeful Direcției I-a, Vasile Vâlcu19, este Hotărârea din 14 iulie 1955 prin care a fost deschis pe numele lui Sergiu Celibidache un „dosar individual", în care se menționează: „După terminarea conservatorului, datorită talentului său, se face repede cunoscut și este socotit ca unul dintre cei mai buni dirijori. Datorită profesiei sale și a succeselor obținute, a reușit să-și creeze relații în cele mai înalte cercuri capitaliste. Pe baza celor de mai sus, am hotărât să deschid dosarul de studiu individual pentru CELIBIDACHE SERGIU", căruia i se dă numele conspirativ «KOLB». De fapt, Securitatea începe să-l urmărească pe Celibidache încă din 1948, când apar în Dosarul Mapă dispecerat primele documente: transcrierea a două scrisori expediate de dirijor familiei sale la Roman, semnalate de ofierul care le interceptase ca având „un continut contra securității poporului”.
În 1951, Direcția Generală a Securității Statului (D.G.S.S.) a Regiunii Bacău alcătuiește un raport „privind pe numitul Sergiu Celibidache, care în prezent domiciliază la Berlin". Din raport aflăm interesul suscitat de pachetele cu alimente și îmbrăcăminte pe care dirijorul le trimitea „părinților și rudelor apropiate", dar mai ales de scrisorile lui.
Începe o atentă urmărire a părinților lui Sergiu Celibidache, Demostene20 și Maria21, amândoi „neimplicați" politic. Despre Maria Celibidache se menționează însă că „privește cu ochi de moarte regimul nostru de democrație populară"22.
Sunt urmărite și surorile lui, Magdalena Celibidache23, Tatiana Maxim24, stabilită din 1944 în Venezuela, Paraschiva Irina Macovei25, Maria Verduca26, sora vitregă a dirjorului, precum și fratele lui, Neculaie-Radu Celibidache27.
Nu scapă „neobservat" nici Eugen Trancu-Iași, prieten din tinerețe, căruia Sergiu Celibidache nu a pregetat să-i scrie oriunde ar fi fost în lume și pe care a sperat necontenit că îl va putea revedea.
Dar, bineînțeles, cel mai atent este urmărită cariera dirijorului. Sunt consemnate în documente succesele pe care le aveau concertele lui, dar și așa-zisa „activitate politică", subliniindu-se faptul că în 1946, „a organizat colonia română din Berlin", „compusă din elemente reacționare, fugite din țară după 23 August sau aflate acolo de mai mult timp"28, fiind ales președintele ei de onoare.
Apare și prima notă informativă, datată 2 octombrie 195329, dată de o cântăreață româncă stabilită în Germania, agentă a Securității, care avea numele de cod ”Corina". Cântăreața, povestește amănunțit în ce împrejurări l-a întâlnit pe Sergiu Celibidache în casa cunoscutei actrițe de origine rămână Maria Gorvin30 și ce a discutat cu el.
Un alt document strict secret al Direcției I-a din 2 iunie 195531, este relevant pentru intenția Securitătii de a folosi cariera spectaculoasă a lui Sergiu Celibidache, dar mai ales contactele sale cu oamenii politici și șefii de state care asistaseră la concertele lui, considerând că acestea ar putea fi de folos regimului de la București.
De la deschiderea așa-numitului „dosar de studiu individual" la pasul următor, încercarea Securitătii de a-l racola, se strâng date, se interceptează scrisori, se copiază fotografiile trimise de Celibidache familiei din țară, și se trag concluzii. Șeful Direcției I-a a Securității avizează un Referat din 26 decembrie 195932, care concluzionează:
„«Kolb» a fost luat în studiu în 1951 de către Serviciul II, Biroul Germania. Din studiul efectuat până în prezent și din măsurile luate în vederea creerii posibilităților de recrutare, nu s-a putut face nimic deoarece «Kolb» nu are domiciliu stabil prin profesia sa de dirijor – cutreeră toată lumea, stând câte 4-5 luni în fiecare țară. Prin rudele din țară nu s-a putut realiza acest lucru, neavând nici una din ele posibilități să-l influenteze să lucreze pentru noi. Având în vedere și starea materială foarte bună pe care o are «Kolb» în străinătate, nu s-a putut efectua nimic nici pe această linie. Totuși, fiind un element interesant pentru munca noastră, dat fiind specificul muncii lui de dirijor și a relațiilor ce le are, dacă se vor ivi posibilități de apropiere, PROPUNEM: - Trecerea cazului din studiu în evidența operativă."
O notă a Direcției I-a descrie o primă actiune de contactare a lui Sergiu Celibidache care a avut loc la Roma: „ să se raporteze telegrafic împrejurările în care «Leonardo» a luat pachetul de la «Kolb» și ce i-a spus acestuia despre posibilitățile ce le are de a expedia pachetul în țară – interesează în mod deosebit să știm dacă ambii au vorbit despre relațiile lui «Leonardo» cu noi. „33
O altă notă a Direcției I-a din 10 august 195734, detaliază împrejurările în care Sergiu Celibidache a fost contactat de doi diplomați ai Legației României de la Roma și devoalează care este numele real al agentului ”Leonardo": „ Rezidența Roma raportează că «Kolb» vrea să introducă, în viitor, în repertoriul său, muzică românească. Așteaptă cu nerăbdare să poată veni în țară, în prezent însă se teme de americani. Munteanu Petre insistă ca tov. Ionel să stea de vorbă cu «Kolb». «Kolb» a trimis un ceas pentru o soră de-a lui din București prin intermediul lui Munteanu Petre și tov. Ionel. Tov. Ionel apreciază că se impune necesitatea de a-l atrage pe «Kolb» în munca informativă.
„ Notei citate trebuie să-i aducem trei precizări:
-«Munteanu Petre», nu este nimeni altul decât tenorul român Petre Munteanu35, care, după instaurarea regimului communist, a rămas în străinătate și care a colaborat cu Sergiu Celibidache în mai multe concerte.
- a doua priveste așa-zisul „control” exercitat de americani asupra carierei dirijorului. Ne întrebăm în ce fel puteau să controleze „americanii” acțiunile lui Sergiu Celibidache, știut fiind că acesta dirija rar în Statele Unite, pentru că i se dădeau prea puține repetiții. „În Statele Unite – îi scrie Celibidache lui Eugen Trancu-Iaşi – mi se oferă tot ce vreau, dar nu mă duc. Am nişte articole din New York Times despre „Celibidache – the new era of conducting", dar nu ştiu cum să ţi le trimit..."36.
Şi tot într-o scrisoare din 1957 îi scrie aceluiaşi prieten: „Dragă Ginele, şi toate astea sunt obţinute numai cu muzica, fără să fi cheltuit un dolar cu publicitatea, fără să fac discuri şi compromisuri (...) şi fără să dirijez în Statele Unite, de unde pleacă toate orbitele carierelor internaţionale."37
- în fine, în ceea ce priveste dorința sa de a introduce lucrări românești în programul concertelor sale, un document intitulat Notă de conversație cu Sergiu Celibidache38 relatează amănunțit discuțiile pe această temă:
"Despre partiturile care îi fuseseră date de funcționarii legației române Celibidache spune că sunt: «minore, și neinteresante ca tehnică orchestrală. Cunosc gusturile, exigențele. - spune el, Trebuie să vin cu o bombă». Insistă pentru Oratoriul Bizantin de Paul Constantinescu și, la sugestiile noastre, «Tudor Vladimirescu» a lui Gh. Dumitrescu. (...). Ne-am înțeles să ne revedem luni, 9 decembrie, și i-am dat noi partituri în speranța că va găsi ceva interesant (Concertul pentru pian de Paul Constantinescu, Concertul pentru orchestră de coarde de Sigismund Toduță, Simfonia I-a de I. Dumitrescu, Mormântare la Pătrunjel39 de Rogalski)."
Aflând că Sergiu Celibidache va dirija în 1965 în cadrul Festivalului Primăvara la Praga, Conducerea Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă hotărăște să trimită la festival o delegație care avea sarcina să discute posibilitatea unei vizite a dirijorului în țară.
Este interesant că Celibidache acceptase această invitație. Să se fi gândit că ar putea să aibă șansa să-și revadă fratele și surorile, care, teoretic, ar fi putut să primească viză să călătorească într-o țară comunistă? Să fi avut curiozitatea să vadă ce se întâmpla în spatele Cortinei de Fier? Poate ambele....
Cert este că Sergiu Celibidache le scrie fraților săi, îndeamnându-i să ceară vize pentru a veni în Cehoslovacia. Securitatea îi interceptează scrisorile și află toate amănuntele planurilor familiei Celibidache.
Direcția Regională Iași a M.A.I. întocmește chiar o Notă Sinteză40 referitoare la această corespondentă, în care se consemnează:
„Dragii mei ...faceți cerere să obțineți pașapoarte – iese foarte multă lume în ultimul timp – copiii mai ușor chiar decât părinții” – îi scrie Sergiu Celibidache sorei lui, Irina Macovei – și adaugă: „În cazul vostru cred că guvernul român face o ușoară presiune asupra mea, refuzând tuturor rudelor mele pașapoarte, cu speranța că așa mă voi mișca eu într-acolo. Dacă e așa socoteala, e greșită. Nu e adevărat că voi veni în țară în primăvară. Mă duc însă la Praga la 19 mai. Tare m-aș bucura să văd pe cineva din familie. Despre reîntoarcerea mea în țară n-am avut încă ocazia să vorbesc cu nimeni serios. Acum câteva luni un agent german mi-a scris că vrea să organizeze un turneu în Europa cu Filarmonica din București... și că domnii i-ar fi răspuns că ei au dirijori excelenți și că nu au nevoie de mine. Așa o fi, te pomenești – mai știi (?)."
Dintr-o notă informativă datată 15 iunie 196541 reiese că plecarea membrilor familiei Celibidache la Praga, agreată de conducerea Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, a fost transformată, datorită piedicilor puse de vigilenta Securitate, într-o adevărată aventură.
Astfel, Magdalena Celibidache, căreia inițial i se respinsese viza, ajunge totuși la Praga după ce fratele ei și-a exprimat nemulțumirea „pentru că (..) a fost împiedicată să vină să-l vadă spunând acest lucru și delegației de muzicieni români. Membrii delegației au adus la cunoștința Ambasadei române din Praga acest lucru, iar unul din funcționarii ambasadei a intervenit imediat la București.
MAGDA CELIBIDACHE a fost chemată personal de către tov. Constanța Crăciun, propunându-i-se dacă vrea să se întâlnească cu fratele ei, a doua zi – pe 19 mai – și a fost trimisă împreună cu un nepot al ei, de 12 ani (SERGIU CELIBIDACHE, fiul unui frate de-al dirijorului) cu avionul la Praga..
La aeroport a fost întâmpinată de profesorul AVACHIAN42 care făcea parte din delegația de muzicieni români invitată la festival, și condusă la hotelul unde locuia SERGIU CELIBIDACHE. Acesta când a văzut-o – era obosită de nesomn și de drum – a fost indignat de starea ei și i-a spus «Vai, MAGDA, cum arăți, tâlharii ăștia vor să te omoare ». Degeaba a încercat MAGDA CELIBIDACHE să-i explice că e obosită și că timpul îndelungat de când nu s-au mai văzut a schimbat-o, căci el nu s-a lăsat convins.”
Revederea după 22 de ani cu Magdalena a fost dramatică și a generat un schimb de scrisori între cei doi frati încărcate de controverse aprinse. Corespondența lor este interesantă şi dramatică în același timp, datorită faptului că amândoi credeau că pot dialoga ca altădată, iar realitatea trecerii deceniilor le arăta cât de mult se schimbaseră. Spre uluirea lui Sergiu, Magdalena devenise o persoană cu vederi de stânga, deşi Partidul Comunist Român o renegase, cu grave consecinţe pentru cariera şi viaţa ei. Discursul ei, departe de a fi asemănător stângismului din Occident, cu care este de presupus că Sergiu Celibidache luase contact, este aşa de halucinant pentru el, că aproape nu îi poate răspunde la scrisori. Din corspondența lor reiese că după revederea de la Praga i-a trebuit un timp ca să-şi poată aduna gândurile şi să aibă o replică, nu lipsită de accente patetice:
Berlin 13.9.196543
„Dragă Magda
Nu ţi-am scris de mult, aşteptând să mi se lămurească puţin impresiile de la Praga, dar văd şi acum că concluzia din inima mea rămâne. Nu mă aşteptam deloc să te găsesc aşa cum te-am găsit şi cu anumite idei de ale tale nici până azi nu m-am obişnuit. (...) Nu mi-a plăcut deloc comunismul tău de serie, de galerie, fără profunditate. Odată mi-ai spus «Bine măi, da’ tu te gândeşti că şi capitaliştii tăi nu pot dormi de grijă pe milioanele strânse!» Vai cât de prost eşti orientată şi informată; nenorocirea e că dorm perfect, mai bine decât conducătorii voştri care se muncesc să sincronizeze rigiditatea doctrinei cu forţele dinamice specifice poporului. Dar tu mai crezi încă în problemele capitalismului muribund. Trăiesc, draga mea, mai bine ca voi, şi primii paşi spre ameliorare făcuţi de socialişti a fost consecinţa firească a acestei recunoaşteri primordiale. (...)
Eu trebuie să mă obişnuiesc cu felul tău de a fi şi de a gândi. Sper să pot şi să am ocazia cât mai curând. Reorganizarea muzicală a României îmi stă pe inimă. Toţi românii importanţi din străinătate mă sfătuiesc, roagă, imploră chiar, să nu mă duc nici măcar în vizită. Eu o să vin totuşi şi, când voi veni, voi veni cu o mare încredere în încrederea pe care am să le-o cer. Nu ştiu, încă, când. (...) Ţin să vin numai atunci când oamenii de care depinde viitorul cultural al ţării vor avea timp... să mă asculte şi posibilităţi de decizii... ferite de conservatorismul şi apatia clasică a vieţii noastre artistice. Eu am să le aduc bisturiul, de tăiat trebuie să taie ei. Le arăt eu cum.
Mă bucur de noul cerc de activitate şi de noii prieteni. (...) Pe Gropşeanu44 şi inima lui mare l-am iubit din primul moment. Lacrimile lui sincere mi-au umplut inima de noi speranţe pentru ceea ce voi putea face pentru ţară. Mi-ar mai trebui încă vreo 80 ca el ca să facem curăţenie la bucătărie.
Îţi voi trimite bani ca să-ţi poţi echipa casa. Marea grijă a mea este pentru moment maşina lui Ticu şi cele 20 de familii care, suferind de anticomunism, nu pot să lucreze. Îţi închipui cât e de gravă această epidemie tocmai în Occident unde lucrurile, altfel, stau ideal. (...). Cu toată scrisoarea asta plină de critică şi văicăreli, dragostea mea pentru tine şi în special interesul meu pentru tot ce faci e neatins. Aştept mult de la cineva care poate da mult.
Te sărut cu drag
Sergiu
Scriu în avion – e greu."
Nu poate fi însă ignorată nici dorinţa Magdalenei de a brava în faţa fratelui mai mic, vrând poate să arate că nu are niciun fel de complexe şi nu a devenit o victimă în cei 14 ani cât a fost nevoită să lucreze ca muncitoare în fabrică. Ba chiar încearcă să arate laturile bune ale acestei situaţii:
22.IX.1965 Bucureşti45
„Dragă Sergiule
Nu mi-ai scris deloc de la Praga. Ca să-mi scrii acum în sfârşit o scrisoare, în care mai mult nu mi-ai plăcut decât mi-ai plăcut, mă ierţi dacă ţi-o spun. Nu eşti vinovat, ai plecat de mult, suferi influenţe dăunătoare, păcat, păcat.
Şi acum să analizăm pasagii din scrisoare. (...) Mă atingi cu lipsa de frică în faţa morţii. Nu mi-e frică să mă scârbesc (sic!) la ea pentru că nu aş mai putea, cred, suporta moartea unuia dintre noi. Doresc cu ardoare să mor înaintea voastră. Sunt mai legată de voi, fraţii mei, decât sunteţi voi legaţi de mine. Căci eu nu vă am decât pe voi, pe care vă iubesc mult, cu calităţile şi defectele voastre.
Cu fumatul ai mare dreptate şi sper cu străşnicie că numai tu ai reuşit să mă faci să nu mai fumez de două ori, poate reuşeşti definitiv a treia oară. Te legi de comunismul meu. Nu-ţi place ce fel de comunistă sunt eu. Nici unui comunist de calitate mai bună ca a mea nu-i place cum e, nici mie nu-mi place.(....).” - Și nu se sfieşte să adauge textului scrisorii o adnotare cu o nuanţă de umor, care să-i amintească lui Sergiu că ea este „sora mai mare" şi că de pe această poziţie ar putea să-i mai facă încă multe reproşuri: „Te-aş mai lovi, dar nu am trestie specială de lovire şi scrisoarea se face prea grea."
Comportamentul Magdalenei şi toate argumentele ei, cu sau fără sens, scot la iveală un sentiment de vinovăţie, exasperant şi neliniştitor, pe care Sergiu Celibidache nu și-l poate reprima: „Dar, desigur, vina nu-i numai a ta. Si eu am vină. Nu m-am ocupat de voi; am crezut că trebuia să mă ocup de muzică. Greșeală; și o știu.”46
Îngrijorarea față de situația fraților lui, răzbate și dintr-o scrisoare în care îi cere profesorului Garabet Avachian detalii despre familia sa, la care acesta îi răspunde:
„Iubite maestre,
Fratele d-tale, Radu, numai un scurt timp în trecut nu a avut salariu normal de inginer. Sora dumitale de la Iași, Sonia Macovei, are doi copii mari. (...) Magdalena lucrează la Uzinele Chimice Române, ca muncitoare necalificată... este dorința ei expresă de a sta la munca de jos pentru a câștiga calitatea pierdută. Însă de la întoarcerea ei de la Praga lucrurile au început să se așeze.”47
Într-adevăr, după întoarcerea în tară, Magdalena Celibidache, profesoară de istorie până în 1950, cand a fost dată afară din Partidul Comunist și din învățământ, s-a transferat la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucuresti pe un post de „bibliograf”.
Dincolo de dramele personale, Sergiu Celibidache a avut la Praga un triumf. Iar despre concertul său și cursurile de dirijat pe care le-a ținut, au scris nu doar cronicarii muzicali dar și Ambasadorul României în Cehoslovacia, într-o informare adresată Ministerul Afacerilor Externe48 :
„În cadrul Festivalului de la Praga Sergiu Celibidache s-a bucurat de cel mai mare succes ca dirijor și personalitate artistică. (...) A propus ca și țara noastră să trimită dirijori tineri la cursul lui de dirijat (...) și se oferă să procure 2-3 burse. Majoritatea țărilor socialiste trimit dirijori la acest curs. El dorește să facă un asemenea curs în țara noastră. Este o persoană serioasă atât profesional, cât și ca om. Pare să fie un bun organizator și pedagog.
A acceptat invitația de a veni în țară la noi în acest an pentru cca. 2 săptămâni, în septembrie. Facilitarea de către organele noastre a trimiterii sorei sale din București la Praga ca să se întâlnească l-a impresionat plăcut. Consider că este util să se țină contact cu dirijorul Sergiu Celibidache, dacă va veni în țară să fie primit la Consiliul de Stat pentru Cultură și Artă și să se facă tot posibilul să fie atras să ajute viața noastră muzicală.”
De la Praga, oraș în care Sergiu Celibidache revine să dirijeze în anii următori, veștile despre concertele lui ajungeau la București nu numai prin oficiali ci și prin românii care obțineau viză și puteau circula. Printre ei, Costache Popa49, fost angajat al Filarmonicii din București și veche cunoștință a lui Sergiu Celibidache, care povestea la întoarcerea în țară impresiile produse de concertele dirijorului. Reușise chiar să coaguleze în rândul instrumentiștilor Filarmonicii George Enescu, o puternică opinie, favorabilă invitării lui Celibidache. Diverse documente descriu frământarea iscată. Mulți instrumentiști erau plini de entuziasm și aveau chiar curajul să spună conducerii că doreau ca Celibidache să vină să dirijeze. Pe de altă parte, dirijorii50 Filarmonicii se opuneau. Iar conducerea Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă părea ezitantă.
Ofițerii Biroului de Securitate care se ocupau de Filarmonică, strâng date și opinii, și concluzionează într-o notă51: „În legătură cu o eventuală venire în R.S.R. a cunoscutului dirijor de origine română Sergiu Celibidache, în cadrul filarmonicii se duc foarte multe discuții iar atmosfera a devenit deosebit de încordată între dirijori, pe de o parte, și instrumentiștii din orchestra simfonică, pe de altă parte. S-a ajuns până acolo încât un instrumentist, Mircea Oprean, a afirmat în plină ședință că „90% din instrumentiști nu au încredere în dirijorii noștri".
Pe de altă parte, din materialele informatorilor, rezultă că într-adevăr dirijorii filarmonicii sunt slabi și, pentru a nu-și trăda și mai mult slăbiciunile, nu aduc dirijori buni din străinătate, ci cel mult de valoarea lor. „
Cu toate ezitările si tergiversările oficialităților, în 1970, Sergiu Celibidache vine la București cu Orchestra RTV din Stockholm și dirijează cinci concerte. Succesul este enorm. Ceea ce se aflase în țară în legătură cu calitățile sale excepționale, se confirma. Cronicile vorbesc la superlativ despre muzicianul Sergiu Celibidache și încearcă să explice ce era ieșit din comun în ceea ce făcea. Dar, în mod paradoxal, în dosarele instrumentate de Securitate, nu există nicio referire la acest eveniment, ca de altfel nici la repetitiile și seriile de concerte pe care Sergiu Celibidache le-a sustinut în 1978 și 1979 cu Orchestra Filarmonicii din Bucuresti, deși este greu de crezut că, după anii '70, Celibidache nu a mai prezentat interes pentru autoritățile române.
Un lucru este însă cert: Sergiu Celibidache nu a mai venit în România până la căderea regimului comunist. In februarie 1990, alături de Orchestra Filarmonicii din München, el a dăruit compatrioților săi primul mare eveniment cultural din noua epocă.
„Dragă Magda
Nu ţi-am scris de mult, aşteptând să mi se lămurească puţin impresiile de la Praga, dar văd şi acum că concluzia din inima mea rămâne. Nu mă aşteptam deloc să te găsesc aşa cum te-am găsit şi cu anumite idei de ale tale nici până azi nu m-am obişnuit. (...) Nu mi-a plăcut deloc comunismul tău de serie, de galerie, fără profunditate. Odată mi-ai spus «Bine măi, da’ tu te gândeşti că şi capitaliştii tăi nu pot dormi de grijă pe milioanele strânse!» Vai cât de prost eşti orientată şi informată; nenorocirea e că dorm perfect, mai bine decât conducătorii voştri care se muncesc să sincronizeze rigiditatea doctrinei cu forţele dinamice specifice poporului. Dar tu mai crezi încă în problemele capitalismului muribund. Trăiesc, draga mea, mai bine ca voi, şi primii paşi spre ameliorare făcuţi de socialişti a fost consecinţa firească a acestei recunoaşteri primordiale. (...)
Eu trebuie să mă obişnuiesc cu felul tău de a fi şi de a gândi. Sper să pot şi să am ocazia cât mai curând. Reorganizarea muzicală a României îmi stă pe inimă. Toţi românii importanţi din străinătate mă sfătuiesc, roagă, imploră chiar, să nu mă duc nici măcar în vizită. Eu o să vin totuşi şi, când voi veni, voi veni cu o mare încredere în încrederea pe care am să le-o cer. Nu ştiu, încă, când. (...) Ţin să vin numai atunci când oamenii de care depinde viitorul cultural al ţării vor avea timp... să mă asculte şi posibilităţi de decizii... ferite de conservatorismul şi apatia clasică a vieţii noastre artistice. Eu am să le aduc bisturiul, de tăiat trebuie să taie ei. Le arăt eu cum.
Mă bucur de noul cerc de activitate şi de noii prieteni. (...) Pe Gropşeanu44 şi inima lui mare l-am iubit din primul moment. Lacrimile lui sincere mi-au umplut inima de noi speranţe pentru ceea ce voi putea face pentru ţară. Mi-ar mai trebui încă vreo 80 ca el ca să facem curăţenie la bucătărie.
Îţi voi trimite bani ca să-ţi poţi echipa casa. Marea grijă a mea este pentru moment maşina lui Ticu şi cele 20 de familii care, suferind de anticomunism, nu pot să lucreze. Îţi închipui cât e de gravă această epidemie tocmai în Occident unde lucrurile, altfel, stau ideal. (...). Cu toată scrisoarea asta plină de critică şi văicăreli, dragostea mea pentru tine şi în special interesul meu pentru tot ce faci e neatins. Aştept mult de la cineva care poate da mult.
Te sărut cu drag
Sergiu
Scriu în avion – e greu."
Nu poate fi însă ignorată nici dorinţa Magdalenei de a brava în faţa fratelui mai mic, vrând poate să arate că nu are niciun fel de complexe şi nu a devenit o victimă în cei 14 ani cât a fost nevoită să lucreze ca muncitoare în fabrică. Ba chiar încearcă să arate laturile bune ale acestei situaţii:
22.IX.1965 Bucureşti45
„Dragă Sergiule
Nu mi-ai scris deloc de la Praga. Ca să-mi scrii acum în sfârşit o scrisoare, în care mai mult nu mi-ai plăcut decât mi-ai plăcut, mă ierţi dacă ţi-o spun. Nu eşti vinovat, ai plecat de mult, suferi influenţe dăunătoare, păcat, păcat.
Şi acum să analizăm pasagii din scrisoare. (...) Mă atingi cu lipsa de frică în faţa morţii. Nu mi-e frică să mă scârbesc (sic!) la ea pentru că nu aş mai putea, cred, suporta moartea unuia dintre noi. Doresc cu ardoare să mor înaintea voastră. Sunt mai legată de voi, fraţii mei, decât sunteţi voi legaţi de mine. Căci eu nu vă am decât pe voi, pe care vă iubesc mult, cu calităţile şi defectele voastre.
Cu fumatul ai mare dreptate şi sper cu străşnicie că numai tu ai reuşit să mă faci să nu mai fumez de două ori, poate reuşeşti definitiv a treia oară. Te legi de comunismul meu. Nu-ţi place ce fel de comunistă sunt eu. Nici unui comunist de calitate mai bună ca a mea nu-i place cum e, nici mie nu-mi place.(....).” - Și nu se sfieşte să adauge textului scrisorii o adnotare cu o nuanţă de umor, care să-i amintească lui Sergiu că ea este „sora mai mare" şi că de pe această poziţie ar putea să-i mai facă încă multe reproşuri: „Te-aş mai lovi, dar nu am trestie specială de lovire şi scrisoarea se face prea grea."
Comportamentul Magdalenei şi toate argumentele ei, cu sau fără sens, scot la iveală un sentiment de vinovăţie, exasperant şi neliniştitor, pe care Sergiu Celibidache nu și-l poate reprima: „Dar, desigur, vina nu-i numai a ta. Si eu am vină. Nu m-am ocupat de voi; am crezut că trebuia să mă ocup de muzică. Greșeală; și o știu.”46
Îngrijorarea față de situația fraților lui, răzbate și dintr-o scrisoare în care îi cere profesorului Garabet Avachian detalii despre familia sa, la care acesta îi răspunde:
„Iubite maestre,
Fratele d-tale, Radu, numai un scurt timp în trecut nu a avut salariu normal de inginer. Sora dumitale de la Iași, Sonia Macovei, are doi copii mari. (...) Magdalena lucrează la Uzinele Chimice Române, ca muncitoare necalificată... este dorința ei expresă de a sta la munca de jos pentru a câștiga calitatea pierdută. Însă de la întoarcerea ei de la Praga lucrurile au început să se așeze.”47
Într-adevăr, după întoarcerea în tară, Magdalena Celibidache, profesoară de istorie până în 1950, cand a fost dată afară din Partidul Comunist și din învățământ, s-a transferat la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucuresti pe un post de „bibliograf”.
Dincolo de dramele personale, Sergiu Celibidache a avut la Praga un triumf. Iar despre concertul său și cursurile de dirijat pe care le-a ținut, au scris nu doar cronicarii muzicali dar și Ambasadorul României în Cehoslovacia, într-o informare adresată Ministerul Afacerilor Externe48 :
„În cadrul Festivalului de la Praga Sergiu Celibidache s-a bucurat de cel mai mare succes ca dirijor și personalitate artistică. (...) A propus ca și țara noastră să trimită dirijori tineri la cursul lui de dirijat (...) și se oferă să procure 2-3 burse. Majoritatea țărilor socialiste trimit dirijori la acest curs. El dorește să facă un asemenea curs în țara noastră. Este o persoană serioasă atât profesional, cât și ca om. Pare să fie un bun organizator și pedagog.
A acceptat invitația de a veni în țară la noi în acest an pentru cca. 2 săptămâni, în septembrie. Facilitarea de către organele noastre a trimiterii sorei sale din București la Praga ca să se întâlnească l-a impresionat plăcut. Consider că este util să se țină contact cu dirijorul Sergiu Celibidache, dacă va veni în țară să fie primit la Consiliul de Stat pentru Cultură și Artă și să se facă tot posibilul să fie atras să ajute viața noastră muzicală.”
De la Praga, oraș în care Sergiu Celibidache revine să dirijeze în anii următori, veștile despre concertele lui ajungeau la București nu numai prin oficiali ci și prin românii care obțineau viză și puteau circula. Printre ei, Costache Popa49, fost angajat al Filarmonicii din București și veche cunoștință a lui Sergiu Celibidache, care povestea la întoarcerea în țară impresiile produse de concertele dirijorului. Reușise chiar să coaguleze în rândul instrumentiștilor Filarmonicii George Enescu, o puternică opinie, favorabilă invitării lui Celibidache. Diverse documente descriu frământarea iscată. Mulți instrumentiști erau plini de entuziasm și aveau chiar curajul să spună conducerii că doreau ca Celibidache să vină să dirijeze. Pe de altă parte, dirijorii50 Filarmonicii se opuneau. Iar conducerea Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă părea ezitantă.
Ofițerii Biroului de Securitate care se ocupau de Filarmonică, strâng date și opinii, și concluzionează într-o notă51: „În legătură cu o eventuală venire în R.S.R. a cunoscutului dirijor de origine română Sergiu Celibidache, în cadrul filarmonicii se duc foarte multe discuții iar atmosfera a devenit deosebit de încordată între dirijori, pe de o parte, și instrumentiștii din orchestra simfonică, pe de altă parte. S-a ajuns până acolo încât un instrumentist, Mircea Oprean, a afirmat în plină ședință că „90% din instrumentiști nu au încredere în dirijorii noștri".
Pe de altă parte, din materialele informatorilor, rezultă că într-adevăr dirijorii filarmonicii sunt slabi și, pentru a nu-și trăda și mai mult slăbiciunile, nu aduc dirijori buni din străinătate, ci cel mult de valoarea lor. „
Cu toate ezitările si tergiversările oficialităților, în 1970, Sergiu Celibidache vine la București cu Orchestra RTV din Stockholm și dirijează cinci concerte. Succesul este enorm. Ceea ce se aflase în țară în legătură cu calitățile sale excepționale, se confirma. Cronicile vorbesc la superlativ despre muzicianul Sergiu Celibidache și încearcă să explice ce era ieșit din comun în ceea ce făcea. Dar, în mod paradoxal, în dosarele instrumentate de Securitate, nu există nicio referire la acest eveniment, ca de altfel nici la repetitiile și seriile de concerte pe care Sergiu Celibidache le-a sustinut în 1978 și 1979 cu Orchestra Filarmonicii din Bucuresti, deși este greu de crezut că, după anii '70, Celibidache nu a mai prezentat interes pentru autoritățile române.
Un lucru este însă cert: Sergiu Celibidache nu a mai venit în România până la căderea regimului comunist. In februarie 1990, alături de Orchestra Filarmonicii din München, el a dăruit compatrioților săi primul mare eveniment cultural din noua epocă.
Note de subsol
1 Eugen Trancu-Iaşi, Sergiu Celibidache – scrisori către Eugen Trancu-Iaşi, Ed. Ararat, 1997, p. 47.
2 Idem, p. 53.
3 Idem, p. 59.
4 Idem, p. 59.
5 Idem, p. 59.
6 Idem, p. 92.
7 Această dată este indicată de Eugen Trancu-Iaşi.
8 Sergiu Mihai Celibidache s-a născut la 28 iunie 1912 la Roman. Primii ani după liceul absolvit în oraşul natal i-a petrecut la Iaşi, unde ia lecţii de pian şi compoziţie, apoi vine la Bucureşti şi se înscrie, la insistenţele tatălui său, la Politehnică.
În 1938 pleacă la Berlin, unde reuseşte cu brio la Hochschule für Musik, avându-i ca profesori pe Walter Gmeindl şi Heinz Tiessen (compoziţie), şi Fritz Stein (dirijat). Concomitent cu studiul muzicii, Celibidache urmează şi cursurile facultăţilor de filosofie şi matematică ale Universităţii din Berlin. Până în 1945, când ajunge dirijorul Orchestrei Filarmonicii din Berlin, Sergiu Celibidache absolvise nu numai studiile muzicale, dar devenise şi doctor în matematică şi filosofie. Iar până în 1952, când Wilhelm Furtwängler, reabilitat, redevine dirijor al orchestrei, Celibidache dirijase peste 400 de concerte la pupitrul orchestrei Filarmonicii din Berlin, impunându-se ca o personalitate muzicală excepţională.
9 Eugen Trancu-Iaşi (24 iulie 1912, Galaţi-6 martie 1988, Bucureşti) este fiul lui Grigore Trancu-Iaşi, om politic, fost ministru în guvernul mareşalului Alexandru Averescu, primul ministru al muncii din România, profesor universitar la Academia Comercială din Bucureşti. Provenea dintr-o veche familie nobiliară armenească, Trancu, refugiată în Moldova. După absolvirea Facultăţii de Drept din Bucureşti, Eugen Trancu-Iaşi profesează ca avocat până în 1951, când, din cauza originii sale sociale „burgheze“, i se interzice să mai profeseze. Se angajează ca muncitor, şi apoi ca topometru la diferite uzine şi şantiere. În 1942 a înfiinţa și condus în Bucureşti revista de cultură Orizonturi. Eugen Trancu-Iaşi a fost toată viaţa cel mai apropiat prieten al dirijorului Sergiu Celibidache.
10 Eugen Trancu-Iaşi, Sergiu Celibidache – op. cit., p. 8.
11 Dosar R 330218, vol. 4, p. 80, Arhiva C.N.S.A.S.
12 Comarnescu a rămas cu această impresie pentru că, se pare, tatăl lui Sergiu Celibidache, pentru a-şi obliga fiul să urmeze cursurile Politehnicii din Bucureşti şi să renunţe la căutările şi activităţile sale muzicale, îi redusese drastic subvenţiile.
13 Peste ani, când Sergiu Celibidache era în culmea gloriei, în cartea sa, Chipurile şi priveliştile Europei, Petre Comarnescu va scrie: „La Bucureşti, când era «un boem distins», cum l-am numit, pentru că pe atunci nu îşi găsise niciun rost, preda totuşi lecţii de pian unor persoane de la legaţiile Japoniei şi Elveţiei.“ În: Petre Comarnescu, Chipurile şi priveliştile Europei, vol. 2, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 156.
14 Armata Uniunii Sovietice s-a retras din România în 1958.
15 Winston Churchill (1876-1965) a făcut celebru acest concept într-un discurs ţinut la 5 martie 1946 în Statele Unite, referindu-se la dominaţia pe care U.R.S.S. o avea asupra ţărilor din estul Europei, spunând: „From Stettin in the Baltic to Trieste in the Adriatic an «iron curtain» has descended across the continent. Behind that line lie all the capitals of the ancient states of Central and Eastern Europe. Warsaw, Berlin, Prague, Vienna, Budapest, Belgrade, Bucharest and Sofia; all these famous cities and the populations around them lie in what I must call the Soviet sphere, and all are subject, in one form or another, not only to Soviet influence, but to a very high and in some cases increasing measure of control from Moscow.“
16 Despre acest lucru avea să scrie în 1947 părinţilor săi: „Cum să vă descriu bucuria ce mi-au făcut-o băieţii din ţară şi faptul că în fine întrevăd o posibilitate să intru în legatură cu ai mei de la Roman şi Bucureşti. Întâi şi întâi, ştiţi voi cu cine staţi de vorbă? Ştiţi voi că Sergiulică, băiatul, este «Director General» al celei mai mari orchestre filarmonice din lume, «Berliner Filarmonisches Orchester»? (...) Ştiţi voi că aşa afirmare vertiginoasă n-a mai existat în istoria muzicii?“ În: Eugen Trancu-Iaşi, op. cit., pp. 91-94.
17 Dosarele se află în present în Arhiva C.N.S.A.S..
18 Dos. S.I.E. nr. 269, vol.1, p.1.
19 Vasile Vâlcu (1910-1999) a fost un important lider comunist şi general de Securitate, care a îndeplinit funcţia de şef al Direcției de Informaţii Externe în perioada martie 1954-decembrie 1955. Printre cei urmăriţi de direcţia pe care o conducea a fost şi George Enescu, în perioada în care a trăit în exil la Paris (1946-1955). Vasile Vâlcu a fost apoi numit apoi prim-secretar al Comitetului Regiunii P.M.R. Dobrogea (1955-1967), membru supleant al C.C. al P.C.R. (1958-1960), membru C.C. al P.C.R. (1960-1979) şi apoi membru în C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. (1974-1979). A fost deputat în Marea Adunare Naţională (1948-1989), iar .în 1989 a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Centrale de Revizie a C.C. al P.C.R.
20 Demostene Celibidache s-a născut la 30 decembrie 1868 în comuna Covurlui (Galaţi). A fost ofiţer de carieră și prefect al Iaşiului, și, începând cu 1922, ajutor de primar al aceluiaşi oraş.
21 Maria Celibidache, născută Brăteanu, s-a născut în 1878 la Roman. A fost profesoară de chimie.
22 Dos. S.I.E. nr. 269, vol. 1, p. 8.
23 Magdalena Lucia s-a născut în 1910, a absolvit Universitatea Mihăileană din Iaşi cu distincţia cum laudae şi a fost până în 1950 profesoară de istorie şi geografie. În 1950 a fost exclusă din P.M.R și dată afară din învăţământ, și din 1951 până în 1965 a fost muncitoare la Uzinele Chimice Române din Bucureşti. În ultimii ani de activitate, 1965-1968, a fost „bibliograf“ la Biblioteca Conservatorului Ciprian Porumbescu din Bucureşti. A fost căsătorită cu Theodor Mathias.
24 Tatiana Rodica s-a născut în 1914. S-a căsătorit cu Petre Maxim, diplomat de carieră, care din 1942 nu au mai revenit în ţară de la ultimul său post diplomatic din Elveţia. S-au stabilit în Venezuela, la Caracas. A avut doi fii, Ion şi Alexandru.
25 Paraschiva Irina s-a născut în anul 1919. S-a căsătorit cu Georghe Macovei, ofiţer de carieră, care a fost câțiva ani prizonier în U.R.S.S..
26 Maria s-a născut în 1893 şi este fiica lui Demostene Celibidache din prima lui căsătorie. A fost soţia colonelului Verduca, „fiu de moşier“. Securitatea îl semnalează cu imprecizie ca fiind, după unele informaţii, „prizonier în războiul anti-sovietic“, iar după altele „condamnat la moarte ca criminal de război“. În: Dos. S.I.E. nr. 269, vol.1, p. 8.
27 Neculai Radu s-a născut în 1916 la Iaşi. A fost de profesie inginer electromecanic. A avut doi copii, Sergiu Dan și Laura Rodica.
28 Dos. S.I.E. nr. 269, vol.1, pp. 19-22.
29 Idem, pp. 36-37.
30 Maria Gorvin (născută Glückselig) s-a născut în 1922 la Sibiu şi a devenit un nume răsunător în lumea teatrului şi a filmului. A murit în 1993, în Austria.
31 Dos. S.I.E. nr. 269, vol.1, pp. 78-80.
32 Idem, pp. 87-89.
33 Idem, pp. 87-89.
34 Idem., p. 103.
35 Petre Munteanu (1916-1988).
36 Eugem Trancu-Iaşi, op. cit., pp. 52-53.
37 Idem, pp. 57-62.
38 Dos. S.I.E. nr.269, vol.1, pp. 108-109.
39 Titlul lucrării este Înmormântare la Pătrunjel.
40 Dos. S.I.E. nr. 269, vol.1, pp. 131-140.
41 Idem, pp. 111-112.
42 Garabet (uneori Garbis) Avachian (1908-1967), renumit profesor de vioară la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti.
43 Dos. I 258930, p. 116-121.
44 Sergiu Celibidache se referă la Eugen Gropşanu, regizor de operă şi profesor la clasa de operă a Conservatorului din Bucureşti.
45 Dos. I 258930, p. 110-115.
46 Dos. I 258930, p.116-121.
47 Idem, p. 94.
48 Idem, p. 42.
49 „Costache Popa, fost funcţionar la Filarmonică şi muzicolog, ginerele decedatului scriitor Mihail Sadoveanu, a fost acum vreo lună în Cehoslovacia, împreumă cu d-na Valeria Mihail Sadoveanu şi cu soţia sa, Profiriţa Sadoveanu-Popa. (...)“ În: Nota informativă a agentulul ”Anton“ (numele de cod al criticului Petru Comarnescu) din 25.03.1969, Dos. R 330218, vol. 6, p. 113, Arhiva C.N.S.A.S.
50 Dirijorii Filarmonicii George Enescu în acea perioadă erau: Mihai Brediceanu (1920-2005), Mircea Cristescu (1928-1995) și Mircea Basarab (1921-1995).
51 Dos. I 258930, pp. 39-40.
Bibliografie
Cărți:
- Eugen Trancu-Iaşi, Sergiu Celibidache – scrisori către Eugen Trancu-Iaşi, Editura Ararat, 1997
- Monica Pillat, Ioana Celibidache – o mătuşă de poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010
- Ioana Celibidache, Sergiu, altfel ..., Editura Domino, Iaşi, 2000
- Petru Comarnescu, Chipurile şi priveliştile Europei (2 vol.), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
- Octavian Lazăr Cosma, Universul Muzicii Româneşti, Editura Muzicală, Bucureşti, 1995
- Ştefan Niculescu, Reflecţii despre muzică, Editura Muzicală, Bucureşti, 1980
- Valentina Sandu-Dediu, Muzica românească între 1944-2002, Editura Muzicală, Bucureşti, 2002
- Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011
Studii:
- Robert Daniel Rădoiaş, Sergiu Celibidache – un fenomen muzical al secolului al-XX-lea. O privire monografică, Teză de doctorat, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, 2011
Dicţionare
- The New Grove Dictionary of Music and Musicians, 2001, vol. 5 - Viorel Cosma, Muzicieni din România – Lexicon bibliografic, vol.1, Editura Galaxia, Bucureşti, 1996
Articole:
- Revista Muzica, nr. 3 (306), anul XXVIII, martie 1978, pp. 32-35
- Revista Muzica, nr. 3 (318), anul XXIX, martie 1979, pp. 25-26
Documente:
- Dosar S.I.E. nr. 269 (2 vol.), Arhiva C.N.S.A.S.
- Dosar S.I.E. nr. 7857, Arhiva C.N.S.A.S.
- Dosar I 258930, Arhiva C.N.S.A.S.
- Dosar I 161877, Arhiva C.N.S.A.S.
- Dosar I 263783 (2 vol.), Arhiva C.N.S.A.S.
- Dosar I 263782, Arhiva C.N.S.A.S.
- Dosar I 263784, Arhiva C.N.S.A.S.
- Dosar R 353794, Arhiva C.N.S.A.S.
- Dosar R 330218 (7 vol.), Arhiva C.N.S.A.S.
- Cabinetul tov. Elena Ceuşescu iulie 1978-iunie 1981, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, pachetul 116/1978, Arhivele Naţionale ale României
- Dos. nr. 3532, Arhiva U.N.M.B.
- Dos. nr. 209, Arhiva U.N.M.B.