George Enescu

George Enescu

În septembrie 1946, George Enescu1 pleca din România pentru totdeauna. Oficial, pleca într-un turneu în S.U.A. şi Canada. Neoficial, pleca în exil. Deşi unanim recunoscut ca fiind personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă, Enescu s-a simţit ameninţat de ceea ce declanşase în viaţa socială şi culturală a României venirea la putere a regimului comunist. În prima parte a secolului 20, România s-a confruntat cu două regimuri politice autoritate: dictatura Regelui Carol al-II-lea2 şi cele patru luni ale guvernării legionare3. Însă, viaţa culturală românească nu mai cunoscuse o asemenea imixtiune politică agresivă ca cea a regimului comunist, care, urmând întocmai modelul sovietic, să urmărească anihilarea libertăţii de exprimare şi să folosească arta ca unealtă a propagandei. Anihilarea treptată a libertăţii cuvântului, urmările Reformei agrare din 1945, pe care Enescu4 şi familia sa le-a resimţit direct, sunt numai câteva evenimente care l-au determinat pe artist, la cei 65 de ani ai săi, şi aflat, datorită sănătăţii, pe panta descendentă a carierei sale de violonist, să-şi părăsească ţara. Daca excepţionala sa carieră ar fi putut fi o pavăză pentru el, este puţin probabil să o fi putut apăra şi pe soţia sa, Maria (Maruca) Cantacuzino Enescu, care-şi etala fără reţinere titlul de prinţesă5.

Enescu intră în atenţia autorităţilor comuniste încă de la instaurarea regimului6, care a încearcat, ca şi pe alţi intelectuali importanţi, să-l folosească pentru a-şi consolida imaginea în ţară, dar mai ales în străinătate. Sunt comentatori care interpretează faptul că Enescu nu a refuzat propunerea de a face parte din conducerea A.R.L.U.S.7, fiind ales 25 noiembrie 1944 "preşedinte al subsecţiei de muzică din cadrul Consiliului general ARLUS", ca pe un gest de apropiere faţă de regimul comunist, aflat atunci în plină campanie de acaparare a puterii politice. La înfiinţare, din A.R.L.U.S. făceau parte intelectuali marcanţi din toate domeniile, unii cu vederi de stânga, alţii, care chiar credeau că pot influenţa pozitiv relaţiile cu URSS.

De asemenea, turneului întreprins de el la Moscova, între 20-23 aprilie 1946, i s-au dat conotaţii politice.
Enescu însă, nu a fost niciodată perceput ca fiind preocupat de politică sau să fi profitat de pe urma conjuncturilor politice. Şi cred, de asemenea, că este greu să privim turneul menționat doar prin prisma raţiunilor politice, şi să ne îndoim de sinceritatea declaraţiilor sale admirative exprimate faţă de unele lucrări ale lui Prokofieiv şi Şostacovici, sau faţă de valoarea incontestabilă a unor muzicieni ca David Oistrah, Lev Oborin, Emil Gilels, cu care Enescu a colaborat în concertele de la Moscova.

Chiar şi după plecarea sa din ţară, regimul comunist de la Bucureşti nu renunţă să folosească renumele lui Enescu în beneficiul propriei imagini, punându-i numele pe lista candidaţilor Blocului Partidelor Democrate pentru Marea Adunare Naţională. Şi acest lucru a fost privit şi comentat în defavoarea lui Enescu. În dosarul instrumentat de Serviciul de Informaţii Exterm pe numele lui său8, există două documente referitoare la încuviiţarea pe care acesta ar fi dat-o pentru a candida în judeţul Dorohoi. Documentele au fost transmise telegrafic de la Legaţia României din Washington Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, pentru a fi înmânate Secretarului General al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Emil Bodnăraş9. Ambele documente sunt transmise în aceeaşi zi, 27 octombrie 1946, şi cu acelaşi număr, 49.447. Prima telegramă conţine următoarea declaraţie atribuită lui Enescu: "(....) prin prezenta declar că accept hotărârea luată de Blocul Partidelor Democratice din România şi primesc a candida izolat la alegerile parlamentare din Noiembrie 1946, pe lista Blocului Partidelor Democratice din judeţul Dorohoi." 10

Fără a explica ce l-a determinat pe Enescu să insiste pentru a se transmite o nouă declaraţie, Legaţia României revine cu următoarea telegramă:

"Domnule Secretar General,
Ca urmare la adresa mea Nr. 49447 din 27 octombrie a.c., am onoarea să Vă informez pe baza telegramei Legaţiei noastre de la Washington nr. 149 din 25 Octombrie 1946, că Maestrul George Enescu a rugat suszisul Oficiu diplomatic să Vă transmită şi declaraţia de mai jos, scrisă şi semnată de Domnia sa. "Ca omagiu pentru M.S. Regele Mihai I şi în semn de dragoste pentru ţărănimea noastră, accept a figura pe lista deputaţilor intelectuali din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică şi nu iau nici o obligaţie pe terenul politic.
Trăiască Ţara şi Regele!"

Semnat: Geoge Enescu".

Această declaraţie s'a făcut în dublu exemplar fără a fi autentificată.
Ministrul Afacerilor Străine V. Brabetzianu,
Ministru Plenipotenţial Secretar General."11

Ce l-a putut determina pe George Enescu să insiste să se transmită al doilea text? Să fi fost omis ceva din textul iniţial, în forma legalizată de Legaţia României, şi Enescu să nu fi acceptat această schimbare? Fără a putea avea certitudini, cred că nu putem exclude faptul că Enescu, chiar dacă se hotărâse să părăsească România, a vrut să rămână consemnat într-un document oficial ataşamentul său faţă de ţară şi Rege.
Cu toate precauţiile luate, înscrierea pe lista de deputaţi şi alegerea sa în Marea Adunare Naţională, au fost folosite de propaganda de partid ca o victorie. Publicul larg nu avea de unde să ştie ce condiţii pusese Enescu pentru a candida, fie doar cu numele, iar această acceptare arăta că încă un intelectual cu o mare carieră aderase la politica partidului conducător.
Dar această victorie aparentă trebuia să fie materializată într-un fapt palpabil: Enescu trebuia convins prin orice mijloace să revină în România.
În ţară, departe de ochii străinătăţii, Enescu, ca şi alţi compozitori români de seamă, erau criticaţi în revistele de cultură, devenite adevărate tribune de propagandă. Lucrările lor păcătuiau prin "cosmopolitism", lipsă de angajare ideologică, lipsă de atașament faţă de "masele populare"12 În "lumina" Rezoluţiei din 10 februarie 1948 a C. C. al P.C. al U.R.S.S în problemele muzicii, primite de la Moscova, chiar şi o piesă ca Au Soir, pentru patru trompete, este criticată de Mauriciu Vescan13, în revista Flacăra14.
Cu toate acestea, autorităţile nu renunţă la ideea de a avea cu Enescu o relaţie din care să poată profita ca imagine şi îl decorează în 1947 cu Ordinul "Serviciul credincios", iar în august 1948, George Enescu, membru al Academiei Române încă din 193215, devine membru de onoare al nou înfiinţatei Academii a Republicii Populare Române.16
Dar lucrul cel mai surprinzător este realegerea sa ca preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români, la adunarea Generală din 25 septembrie 194717. Acest lucru a fost posibil datorită diplomaţiei cu care Mihail Jora18, vicepreşedintele societăţii, a orientat, în toată această perioadă, relaţia Societăţii Compozitorilor Români cu George Enescu, preşedintele ei, încă de la înfiinţare. El va deţine această funcţie până la Conferinţa pe ţară a compozitorilor, din 21-22 octombrie 1949, care a avut ca principal scop transformarea Societăţii Compozitorilor Români în Uniunea Compozitorilor din R.P.R. Iar rezultatele conferinţei au fost clare: din comitetul noii uniuni nu au mai făcut parte muzicienii consacraţi care,până atunci ocupau funcțiile în comitet, iar George Enescu, Mihai Jora, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu, nu au mai făcut parte din nou înfiinţata uniune.19

În străinătate, începând cu anul 1951, Securitatea direcţionează mai multe acţiuni care au ca scop studierea amănunţită a personalităţii lui Enescu, a Mariei Cantacuzino Enescu, a situaţiei lor materiale, devenită precară după ce boala de inimă, care a culminat cu o criză gravă, l-a împiedicat pe muzician să mai susţină concerte, să dirijeze sau chiar să predea. Cel mai important obiectiv al Direcţiei I a Securităţii a fost găsirea în anturajul lui Enescu, a oamenilor care puteau fi determinaţi să dea informaţii despre el și Maruca, să afle dacă se gândesc să se întoarcă în România, şi să-i influenţeze să facă acest lucru.20
Dintr-un document al Securităţii, datat 6 iulie 195121, aflat în dosarul de reţea - Dosar R nr.314931, Arhiva C.N.S.A.S. - a lui Romeo Drăghici22, prieten şi fost secretar particular a lui Enescu, redactat în urma unei discuţii cu un personaj cu nume de cod "Sergiu", aflăm numele principalilor agenţi de influenţă pe care Securitatea intenţiona să-i folosească pentru a-l determina pe Enescu să revină în ţară. Cei mai importanţi sunt consideraţi Corneliu Bediţeanu23, secretar particular şi impresar, care a plecat din România în 1946 împreună cu Enescu, şi Romeo Drăghici, singurul dintre apropiaţii lui George Enescu rămaşi în ţară care a încercat să intre în graţiile autorităţilor, înscriindu-se în Partidul Comunist în 1945, şi publicând o broşură24 cu texte sforăitoare despre binefacerile stabilizării monetare, intitulată Stabilizarea din 194725.
Apar de asemenea, numele de cod "Lucia"26, care ascunde numele Ninettei Schapira, fiica pianistei Margarita (Ghitta) Schapira27, și soră a lui Sergiu Schapira, cel menţionat în document cu nume de cod "Sergiu". Se subliniază chiar că: ""Lucia" este toată ziua la Enescu fiind considerată de el şi Maruca ca o fiică (sic.) adoptivă."

În Nota din 6 iulie 1951 sunt descrise condiţiile deosebit de modeste în care locuia familia Enescu, şi sunt enumeraţi şi caracterizaţi oamenii cei mai apropiaţi lor, care trăiau în România: Florica Musicescu28, Mihail Andricu29 - rudă a Marucăi Enescu, Mihail Jora - rudă prin ambii lui părinţi şi cu Maruca şi cu George Enescu. La numele lui Jora este menţionată şi situaţia lui materială: "la ora actuală dă lecţii particulare şi nu trăieşte prea bine. Reintegrarea lui ar influenţa favorabil pe Enescu şi nevasta lui". Este interesantă, prin trimiterile cu conotaţii politice, descrierea situaţiei în care se găseau rudele şi prietenii familiei Enescu: "Trebuie ţinut seama că cea mai mare parte din prietenii şi rudele lui Maruka „au sărăcit", nu mai au moşii, case, şi o parte sunt la închisoare (Cancicov30, Ata Constantinescu, etc.31)".

Sunt amintite de asemenea, nemulţumirile lui Enescu, faptul că premiul de compoziţie instituit de el cu 30 de ani în urmă nu se mai decerna, că în Vila Luminiş de la Sinaia, donată statului român pentru a deveni casă de odihnă a muzicienilor, Enescu rezervându-şi doar dreptul de a locui în ea cât va trăi, nu s-a făcut nimic, iar casa familiei Marucăi de la Teţcani, care fusese şi ea donată statului, fusese devastată, dispărând o parte din mobilier şi din sutele de volume ale bibliotecii.
Autorul notei concluzionează: "Ţinând seamă de prestigiul internaţional a lui Enescu, ar fi un mare succes pentru regimul nostru ca Enescu să se reîntoarcă (...). Readucerea lui în ţară ar constitui într-adevăr un succes politic care ar lovi nu numai în reacţiunea română din străinătate dar chiar pe scară mai largă. (...). Enescu împlineşte în august 70 de ani şi ar fi foarte necesar ca să fie sărbătorit la noi oficial (eventual un concert cu muzică de Enescu, telegrame din partea Uniunii Compozitorilor, eventual de la foruri mai înalte, etc. ). (....). Ar fi important dacă la sfârşitul lunii septembrie ar putea reveni în ţară pentru a lua parte la săptămâna internaţională a muzicii române care va avea loc atunci. Vor participa o serie de muzicieni străini. (...)32.
Întrucât tov. Lăzăreanu, şeful misiunii noastre diplomatice din Paris a avut deja contacte cu Enescu, credem că el ar fi persoana cea mai indicată, pentru a trata acest caz."
A. Lăzăreanu, în propriul raport33 către Ministerul Afacerilor Externe menţionează că a luat legatura cu Enescu, având sarcina să caute să-l convingă "să se înapoieze în ţară. (...). Cu prilejul fiecărei vizite (am fost la ei de 4 ori între Aprilie şi Noiembrie 1951) am stat de vorbă separat cu Enescu şi cu soţia. A reeşit (sic.) că atât el - cât mai ales ea - ar fi dorit să viziteze pentru un timp ţara, dar se temeau că nu vor mai fi lăsaţi să plece."

Tactica tergiversării este folosită atât de Enescu cât şi de Maruca, ei temându-se să dea un răspuns clar. Maruca, cu abilitate, nu scăpa prilejul să evoce turneul Maestrului din URSS, ultimul când încă mai erau în ţară, sau să măgulească, cu fină ironie, personalitatea ministrului de externe din acea perioadă, Ana Pauker, spunând: "Noi suntem siguri că dacă d-na Pauker promite că va lăsa pe Maestru să plece înapoi, este hotărâtă să se ţină de cuvânt. Dar dacă nu va putea s'o facă? Dacă va primi “ordine superioare?"34.
Înaltul funcţionar român găseşte şi explicaţii: "Amândoi trăiesc într'un mediu cu totul reacţionar. Pe de o parte rudele şi prietenii Marucăi Enescu, toţi fugari, trădători (în cap cu fiul ei din prima căsătorie, aviatorul Bâzu Cantacuzino35), nu numai că le comunicau toate calomniile câte apăreau în presa lor36 şi în cea franceză referitoare la ţara noastră, dar le făceau chiar şi reproşuri pentru legăturile lor cu Legaţia, relaţii despre care aflaseră chiar din spusele familiei Enescu.(...). Însuşi medicul lui, după spusele soţiei sale, îl previne în toate ocaziile, să nu cumva să întreprindă o călătorie în R.P.R.. În cursul celei de a doua vizite pe care i-am făcut-o, în primăvara anului 1951, înaintea plecării mele în ţară, Enescu m-a rugat să-i aduc din ţară nişte note muzicale pe care le avea în locuinţele lui din Bucureşti şi Sinaia, de care avea nevoie pentru compoziţiile sale. Soția lui, la rândul ei, a cerut câteva fotografii de familie. Toate aceste cereri erau cuprinse într-o scrisoare adresată unui prieten al său, avocatul Drăghici. Conform instrucţiunilor M.A.E., am predat scrisoarea lui Drăghici37 şi o alta compozitorului Andricu38 (care era văr al soţiei lui Enescu). În ambele scrisori Enescu era rugat să vină în ţară. Notele însă au fost depuse de Drăghici la M.A.E. şi nu i-au mai fost predate lui Enescu, cu toate insistenţele sale repetate. (Motivul pare să fi fost că aceste note reprezintă o valoare, tocmai pentru că sunt manuscrise ale lui Enescu.)."
Într-o scrisoare39 de răspuns plină de entuziasm, Romeo Drăghici, după ce descrie "prefacerile sociale" care "au zguduit lumea" şi care "nu vor putea fi oprite oricât s-ar strădui lumea de acolo să le stăvilească", vorbeşte despre "întreaga suflare" care îl aşteaptă pe Enescu în ţară, amintindu-i pe Mihail Andricu, Constantin Silvestri, Alfred Mendelshon, Theodor Rogalski, Loen Klepper, Valentin Gheorghiu.
Mihail Andricu, într-o scrisoare40 mai nuanţată, adresată verişoarei sale Maruca Enescu, dar şi Maestrului, face un comentariu aluziv politic: "eu nu sunt dintre aceea care cred într-un război mai mult sau mai puţin iminent.". De asemenea, vorbeşte voalat despre situaţia unor cunoscuţi sau rude, cum ar fi Mihail Jora, pe care îl admiră pentru că: "justa stimă la care el are dreptul nu se datorează nici unei concesii." Dar afirmă şi el fără rezerve: "Pentru Dumnezeu, fiţi prudent şi gândiţi-vă puţin la acei pentru care viaţa Dvs. este preţioasă, din acest punct de vedere o şedere la Sinaia ar fi cu siguranţă salvatoare, permiţându-vă totodată să vă ocupaţi de compoziţie."

Enescu nu numai că nu se poate decide să vină în ţară, cu atât mai mult cu cât pe măsură ce anii treceau, veştile primite din România erau tot mai puţin optimiste, dar mult timp nu a dorit să aibă nici contacte cu autorităţile române. Nici banii proveniţi din drepturi de autor şi din indemnizaţia de membru al Academiei Române, care au început la un moment dat să fie expediaţi la Legaţia Română din Paris, nu erau ridicaţi. Considera că orice gest i-ar fi putut fi interpretat ca o apropiere şi o legitimare a regimului de la Bucureşti, şi ar fi putut deveni subiectul unor dispute aprinse în rândul diasporei româneşti din Franţa, deja împărţită la începutul anilor '50, în două tabere rivale: aşa zisa "colonie democrată" şi emigraţia "reacţionară". Fiind însă suferind şi ne mai putând concerta, starea lui materială a devenit tot mai dificilă, iar gândul că ar putea beneficia de banii care i se cuveneau de drept, începuse să îl preocupe, cu atât mai mult cu cât, la Bucureşti, legea drepturilor de autor, îi îndreptăţea pe compozitorii frecvent cântaţi să câştige sume apreciabile. Iar conducerea Uniunii Compozitorilor, în contextul eforturilor făcute de guvern pentru a-l determina pe Enescu să revină, nu obstrucţiona acordarea acestor drepturi.
În 1953, în atmosfera tensionată şi extrem de neclară în ceea ce priveşte relaţia Uniunii Compozitorilor din R.P.R. cu Enescu, a fost descoperit faptul că, la 15 martie 1951, directorul administrativ al uniunii, Andrei Szekely, "a ridicat 100.000 lei drepturile de autor cuvenite lui George Enescu, ce urmau să fie expediate la Paris."41 Ancheta demarată a stabilit „că banii n-au fost trimişi" iar Szekely „nici nu avea Procură" din partea lui Enescu pentru a-i ridica.

Un raport „strict confidenţial"42 al ministrului plenipotenţial al României la Paris, Ion Drănceanu, care, ca şi predecesorul său, avea sarcina să-l întâlnească pe Enescu, surprinde problemele materiale în care se zbătea acesta. Întâlnirea celor doi are loc după ce o stranie disfuncţionalitate a făcut ca scrisoarea curtenitoare pe care i-a adresat-o în noiembrie 1953 lui Enescu primul ministru dr. Petru Groza, să-i parvină cu câteva luni întârziere. Şi aceasta numai după ce, la Bucureşti, Romeo Drăghici, aflând că lui Enescu nu i-a parvenit scrisoarea, provoacă aproape un scandal. Având intrare liberă la Petru Groza, Drăghici îl anunţă ce s-a întâmplat, şi acesta îl obligă pe ministrul de externe Simion Bughici să dea ordin ministrului de la Paris să ducă „personal" scrisoarea lui Enescu43.
Ion Drănceanu, relatează în raportul său în ce fel i s-a adus lui Enescu scrisoarea oficială, şi, de asemenea, că a aflat de la d-na Margareta Lavrilliere (născută Cosăceanu)44, că, vizitată fiind de Maruca Enescu, aceasta i-a spus „că sunt mulţumiţi" de scrisoarea primită. Enescu de altfel, i-a trimis, nu prin ambasadă ci prin poştă, o scrisoare de răspuns lui Petru Groza, în care îi vorbeşte de problemele de sănătate care îl împiedică să vină în ţară.45 Drănceanu descrie condiţiile în care locuia Enescu, frigul din cele două cămăruţe „înguste" ale apartamentului său „fără bucătărie", în care pianul, la care nu contenea să lucreze când nu era bolnav, nu lăsa loc şi pentru o masă. De asemenea, consemnează: „În timpul cînd eu povesteam unele lucruri despre ceiace (sic.) au la dispoziţie oamenii de ştiinţă, de artă şi de creaţii muzicale în ţara noastră, dîndu-i unele exemple, din ochii lui Enescu curgeau lacrimi prelungi pe obaji."

Deşi evident emoţionat, Enescu nu ezită să ridice două probleme care îl preocupau: - situaţia nepoatei Marucăi, Maria Ioana Cantacuzino46, elevă de liceu, care fusese arestată şi condamnată la patru ani de închisoare sub acuzaţia de complot și acţiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste. Ministrul Drănceanu răspunde că nu crede că arestarea „să corespundă realităţii".
- a doua problemă era legată de partiturile Simfoniei treia şi a Suitei a doua pentru orchestră, care, în primăvara anului 1951, fuseseră depuse de Romeo Drăghici la M.A.E. pentru a-i fi trimise şi care nu ajunseseră la el nici după doi ani.
În raport mai este menţionat faptul că Bediţeanu, pe care ministrul Drănceanu l-a cunoscut cu ocazia vizitei făcute la Enescu, a fost ulterior de mai multe ori la Legaţia României şi a discutat diverse probleme, promiţând că îl v-a convinge pe Enescu să-şi ridice drepturile de autor venite din ţară. De asemenea, a solicitat o întrevedere cu conducerea legaţiei spunând că a fost delegat de Maestru să comunice că îşi dă „consimţământul la strângerea operelor sale într-un <<Muzeu Enescu>> dacă şi guvernul român este de acord". Consimţământul lui Enescu pentru înfiinţarea muzeului, dau speranţe autorităţilor române, care concep noi acţiuni.

În Referatul „strict secret" datat 3 iulie 195447, semnat de generalul maior Vasile Vîlcu, Şeful Direcţiei I Informaţii Externe din D.G.S.S.48, este subliniată încă odată necesitatea influenţării oamenilor din anturajul lui Enescu, pentru a-l determina să revină în ţară.

Se menţionează că Bediţeanu este contactat nu numai de „rezidenţa de la Paris"49 dar şi de Agenţia Economică a Legaţiei R.P.R., care, cunoscând faptul că, înainte de 1944 fusese reprezentantul Firmei de medicamente Sandoz la Bucureşti, îi propune intermedierea unei comenzi de antibiotice, în schimbul unui comision estimat la 300.000 de franci50.

Prin colaborarea cu "agenta noastră Lucia" spune în continuare Vasile Vîlcu, „putem duce direct o acţiune coordonată şi determinată". O mare victorie a fost considerată aducerea la Legaţia României, în data de 21 iunie 1954, prin Bediţeanu, a primei tranşe de obiecte şi fotografii, care vor face parte din Muzeul Enescu. "Alte 10 valize vor urma", concluzionează Vasile Vîlcu în referatul său.
Sunt interesante adnotările făcute pe marginea textului materialului, care, în dreptul numelor şi acţiunilor atribuite lui Bediţeanu, "Luciei" şi Margaretei Lavrilliere, menţionează: "nu trebuie să contăm pe ei". Iar în dreptul numelor celor care, din ţară ar fi trebuit să-l influenţeze pe Enescu, Romeo Drăghici, Jora şi Andricu, este de asemenea adnotat: "Jora şi mai ale Andricu în principiu au pus piedici reîntoarcerii".51
Contactele lui Enescu cu autorităţile române nu rămân necunoscute compatrioţilor lui de la Paris, şi, în jurul său începe un vârtej de evenimente dramatice care îi agravează fără îndoială starea sănătăţii. Din raportul lui Vîlcu aflăm că "au început imediat să se facă presiuni şi ameninţări contra lui Enescu, în special prin (George) Răutu52, unul dintre cunoscuţii acestuia. În revista reacţiunii s-a publicat ştirea plecării lui Enescu în ţară. Unii din conducători ai emigraţiei au încercat să obţină din nou, declaraţii ale lui Enescu contra noastră. Poliţia franceză a ameninţat pe Enescu cu retragerea dreptului de şedere în Franţa."

Dintr-o scrisoare a lui Bediţeanu către Romeo Drăghici, datată 2 august 195453, interceptată de securitate, aflăm şirul tulburător al evenimentelor: în luna iulie Enescu avusese un accident cerebral în urma căruia a rămas pe jumătate paralizat54. Bediţeanu afirma că Enescu "este îngrijit foarte bine, cu două infirmiere (de zi şi de noapte), hrană bună, linişte deplină (o să vezi de ce). Ţi-am scris din Basel ce s-a întâmplat după plecarea mea cum Georgică Răutu şi Ninette (Lucia n.tr.) s-au dus şi i-au smuls semnătura pentru concesionarea SALABERT. Duduia Maruka a trecut prin clipe grele. (...). E schimbată groaznic, are mari supărări, mai bine zis a avut, căci, cum o cunoşti nu s-a lăsat mai prejos de lichelismul acelora şi i-a dat afară definitiv (Lucia către mama ei a arătat că a fost dată afară de către Maruka n.tr.). (...). Deaceia îţi spuneam că maestrul e liniştit deplin. Ba mai mult îşi dă seama că i s-a furat semnătura şi a devenit furios pe Răutu şi Ninette manifestând făţiş această atitudine (...)."
În continuare Bediţeanu îi spune lui Drăghici ce să facă cu banii din drepturile de autor şi de la Academie veniţi la Legaţia Română: "Lasă te rog banii trimiși în noiembrie (5.000) și cei trimiși telegrafic (7.000) să rămână mai departe aici la Legaţie. De asemenea dacă sunt drepturi de la Academie, despre care îmi scrii în scrisoarea d-tale, că s-ar fi ridicat la circa 50.000 lei, păstrează-i acolo fără să-ţi dăm noi dezlegare. Nu trebuie returnaţi la București şi nici nu sunt refuzaţi, maestrul personal mi-a spus că nu înţelege să-i refuze. Momentan nu-i atinge. Însă sunt convins că toată montarea lui Răutu şi Ninette va crăpa peste 1-2 luni şi atunci situaţia va deveni dramatică, dacă n-am avea banii ăştia la dispoziţie." "Montarea" despre care scrie Bediţeanu este acţiunea lui George Răutu şi a Ninettei Schapira de a forma un "comitet anonim care susţine cheltuielile pentru îngrijirea maestrului şi au lăsat-o pe duduia să moară de foame" - afirma Bediţeanu. Aflăm de asemenea, că din acest comitet făceau parte Yehudi Menuhin, dr. Pautrier, dar şi Salabert, proprietarul editurii care avea, prin semnarea unui contract cu Enescu, dreptul să-i publice lucrările.

În dosarul lui Enescu sunt două documente legate de acest contract:
- contractul din 30 iunie 1953, semnat de Enescu55, şi traducerea lui în limba română56, care are adăugat l-a sfârşit un scurt document din 10 martie 1952, în care Enescu anulează un testament din 1951, şi o împuterniceşte pe Maria Enescu să fie "legatară universală". La sfârşitul acestui document, semnat de asemenea de Enescu, apare şi semnătura Ninettei Schapira, în paranteza alăturată numelui său fiind adăugat numele de cod "Lucia".
Testamentul lui Enescu este și el un document care interesează autorităţile române. Într-o notă din 19 octombrie 195457, semnată "Michel" sunt menționate următoarele: "Cu ocazia unei vizite pe care mi-a făcut-o Bediţeanu, după ce-i vorbisem de obţinerea unui testament pentru noi, mi-a adus testamentele originale ale lui Enescu după care am făcut fotocopii fără să ştie acesta. De asemeni (sic.), am făcut şi fotocopia contractului pe care Enescu îl are cu casa de editură Salabert, care are drepturi aproape depline asupra operelor maestrului. Una dintre clauzele acestui contract prevede că el poate fi reziliat prin denunţare, ceea ce, dacă voi reuşi cu un codicil de testament, voi căuta să fac pentru a da astfel posibilitatea unei edituri de a noastre să trateze direct cu Enescu, care prin contractul cu Salabert, este imobilizat".

De altfel, poate ca o coincidenţă, la 18 octombrie 195458, odată cu scrisoarea lui Romeo Drăghici către Bediţeanu, acesta ataşează şi o scrisoare din partea Editurii de stat pentru literatură şi artă, semnată de directorul ei, în care i se propune lui Enescu să publice pentru început Suita a-II-a, cea pe care Enescu o ceruse încă din 1951, "al cărui manuscris se află la Filarmonica de Stat din Bucureşti, sau oricare lucrare ne-aţi indica dumneavoastră." Urmează o lungă listă a tarifelor pe măsura de muzică scrisă, şi procentul care se adăuga în funcţie de numărul exemplarelor tipărite.

Nu numai publicarea manuscriselor lui Enescu trebuia să aducă veniturile necesare acoperirii cheltuielilor zilnice şi îngrijirii Maestrului; Bediţeanu începe tranzacţionarea vânzării viorilor lui Enescu, fiind evident că acesta nu va mai putea cânta niciodată. Tot din interceptarea corespondenţei dintre Drăghici şi Bediţeanu59, aflăm că Bediţeanu dorea să vândă vioara Paul Kaul, pe care i se oferise 1.200.000 de franci francezi, şi îi sugerează lui Draghici să ceară Ministerului Culturii de la Bucureşti, cu 300.000 de franci mai mult. De asemenea, îi scrie lui Drăghici că este aşteptat la Paris Yehudi Menuhin, căruia Enescu îi încredinţase în păstrare vioara sa Guarneri, şi că v-a fi rugat să o înapoieze Maestrului. Şi nu în ultimul rând, pentru viitorul Muzeu Enescu, Drăghici este înştiinţat că va primi „critici, programe şi diverse documente preţioase" legate de activitatea lui Enescu.
Între timp viaţa lui Enescu este luminată de câteva evenimente neaşteptate: el şi Maruca sunt mutaţi din micul lor apartament, în elegantul Hotel Attala, „într-un apartament frumos şi încăpător"60, cum îl descrie Bediţeanu. Sănătatea lui este mai bună, ceea ce îl face să fie încrezător într-o ameliorare a paraliziei; face chiar exerciţii de caligrafie, pentru a-şi recăpăta obişnuinţa de a scrie. De asemenea, două gesturi de recunoaştere a activităţii sale, îl readuc pentru un moment în atenţia lumii muzicale: Enescu este decorat de Fundaţia Schroder, iar Asociaţia Compozitorilor din Franţa îi acordă Premiul Paganini.

Dorinţa lui Enescu de a i se trimite la Paris vioara Guarneri este îndeplinită, Wurlizer Luthier, atelierul unde Yehudi Menuhin dăduse în păstrare vioara, expediind-o proprietarului. Dar, aşa cum avea să-i relateze Bediţeanu lui Drăghici, spre marea lui surpriză, în cutia dublă în care a sosit Guarneri-ul, mai era o vioară Paul Kaul. Bediţeanu afirmă că nu știa că vioara trimisă la București prin Legaţia României de la Paris, şi pe care spera să obţină 1.500.000 de franci, nu era cea pe care credea că a trimis-o. Drept urmare, îl însărcinează pe Drăghici să explice autorităţilor române încurcătura.
Neclarităţile şi încâlcelile legate de tranzacţionarea viorilor nu se opresc aici, și culminează cu încurcătura creată, voit sau nu, de Legaţia României de la Paris, relatată de Bediţeanu în scrisoarea interceptată de Securitate la 24 noiembrie 195461: „M-au surprins rândurile D-tale în care îmi spui că ai cerut celor în drept pt. viorile Hell şi Kaul frs. 2.500.000 - şi că s-au aprobat şi trimis aci. Ori eu te înţeleg f. bine pt.ce ai majorat suma şi îţi dau dreptate. Sunt sigur că te-ai gândit la Maestru, ca să aibă o substanţă cât mai mare, şi bine ai făcut. Însă cei de aci, cînd m-am dus la ei, nu mi-au spus că a venit suma aceasta, ci m-au lăsat să spun eu suma ce ştiam că ţi-am scris, adică suma oferită de elveţian, fra. 1.200.000, la care spuneam să majorezi D-ta cu frs. 300.000. Deci le-am spus 1.500.000. Astăzi din scrisoarea dumitale aflu că trebuia să încasez 2.500.000 - pe viori plus suma ce se găsea la Legaţie trimisă de D-ta din drepturile ce se cuveneau. (Sumă pentru care am şi confirmarea lui Mişucă62). Deci „ăştia" (Legaţia R.P.R. din Paris - n.n.63) de aici m-au dus cu preşul şi astfel au obţinut cele două viori cu 1.500.000 fr. în loc de 2.500.000. Aşa cel puţin înţeleg eu din scrisoarea D-tale de astăzi. Bineînţeles a avut loc, între timp, confuzia cu Kaul-ul care se găsea în cutia cu Guarnerius şi despre care, eu cel puţin, înţelegeam să te interesezi dar asta nu îndreptăţeşte pe cei de aci să joace pe cifre şi trebuia din capul locului, să-mi spună că a sosit X suma...adică 2.500.000."64
Bediţeanu şi Drăghici îşi scriu din ce în ce mai des, pentru că evenimentele care îl implică pe Enescu au o succesiune foarte rapidă. Pe 2 februarie 1955, nepoata Marucăi, Maria Ioana Cantacuzino, a fost eliberată din închisoare65, la intervenţia primului ministru Petru Groza şi a ministrului culturii Constanţa Crăciun66. Iar Romeo Drăghici i-a telegrafiat lui Enescu la Paris ca să-i anunţe vestea.

La numai o lună, pe 24 martie 195567, Bediţeanu îi scrie o scrisoare în care îi povesteşte, că în urma unui denunţ făcut la Ministerul de Interne şi la Prefectură, i-a fost reţinut paşaportul. Iar în urma unei descinderi a Siguranţei franceze, au fost reţinute paşapoartele lui Enescu şi al Marucăi. Nu doar Bediţeanu vorbeşte despre acest incident, ci şi o Notă68 semnată "Lungu", în care se spune că ginerele Marucăi Enescu69, col. Ion Lupoaia, a informat M.A.E. Francez şi D.S.T70. - că Enescu se pregăteşte să plece în R.P.R. "O sumă de 50.000.000. fr. fr. se află la dispoziţia lui Bediţeanu în acest scop." Intenţia lui Bediţeanu de a-l interna pe Enescu în Elveţia, în clinica prof. Niehans de la Vevey, de care îi vorbise şi lui Drăghici într-o scrisoare, este interpretată la Paris ca fiind o manevră ascunsă pentru a-i duce pe Maruca şi pe Enescu în România. Tot sursa "Lungu" mai menţionează că "demersurile sunt semnate de Lupoaia, soţia sa şi Bâzu Cantacuzino."
Maruca nu era la primul conflict public cu copii ei. În anii '30 conflictele lor de familie i-au agravat problemele psihice într-atât, încât a fost pusă sub tutela unui consiliu de familie. După un an de tratament într-un sanatoriu din Austria, în 1937, în consiliul de familie care i-a administrat bunurile, din care făcuse parte şi Mihail Jora, vărul ei, s-a născut opinia, exprimată într-o scrisoare adresată fiului ei Bâzu Cantacuzino, ca acesta să solicite tribunalului ridicarea interdicţiei înainte de termenul stabilit, deoarece mama sa urma să se căsătorească cu George Enescu. Neacceptarea acestei cereri, se spune în scrisoare, "ar fi o ofensă gratuită ce s-ar face omului care, cu o desăvârşită dezinteresare şi cu un sentiment de rară nobleţe, vrea, azi, să dea sprijinul şi ocrotirea sa femeii bolnave pe care a iubit-o sănătoasă".71
De data aceasta izbucnirea unui nou conflict între Maruca şi copii ei avea să-i slăbească serios sănătate lui Enescu. Consecinţa absurdei descinderi a poliţiei a fost o serioasă criză care a durat 2 ore, şi pe care medicii au diagnosticat-o ca fiind, după spusele lui Bediţeanu "o nouă ruptură la creier"72. Tot el mai spune că a scris un memoriu din partea lui Enescu preşedintelui Franţei, Rene Coty73, reclamând reţinere paşaportului său şi pe cel al Marucăi.
Enescu nu va mai pleca niciodată din Paris pentru că sănătatea sa se deteriorează rapid și în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se stinge din viaţă.

Nici după moarte sa lucrurile nu se liniştesc. Regimul de la Bucureşti, încercând să realizeze un ultim beneficiu de imagine vrea ca Enescu să fie înmormântat în ţară. Transcrierea74 unei convorbiri telefonice interceptate de Securitate, dintre Romeo Drăghici şi Bediţeanu, revelează cele două scene pe care se derulează ceremoniile legate de dispariţia lui Enescu. La Bucureşti s-au ţinut discursuri la care au participat membrii guvernului. Discursul îndurerat a lui Mihail Jora a ţinut auditoriul Ateneului Român în picioare. La Paris, Maruca nu poate trece nici peste durerea ei şi nici peste resentimentele politice, şi nu răspunde nici măcar la mesajele oficiale de condoleanţe. Drăghici încearcă prin Bediţeanu să o determine să fie de acord ca Maestrul să fie înmormântat în ţară. Invocă gesturile de apreciere pe care autorităţile de la București le făcuseră în cursul ultimilor ani. Spune chiar că "văduva lui George Enescu va fi primită în ţară cum nu se poate mai bine, dar dacă nu face nici o manifestare? (...). E vorba, nu-i aşa de o manifestare din partea voastră direct către oamenii de aici, direct către PREŞEDINTE75, către administraţia asta... ". Bediţeanu încerca să temporizeze şi să un dea un răspuns clar. Cum în testamentul său, Enescu nu precizase unde vrea să fie înmormântat, Maruca, legatara sa universală, a decis ca Maestrul să fie înmormântat la Paris, unde odihneşte şi azi în Cimitirul Pere-Lachaise.

Ultimii ani ai vieţii lui Enescu au fost pentru el cei mai grei şi mai dramatici. Vârsta, dar mai ales boala, l-au obligat să cânte şi să compună din ce în ce mai puţin. În afara celor patru lucrări76 compuse în perioada de după plecarea definitivă din România, Enescu a dorit să revizuiască Simfonia a-III-a şi Suita a-II-a, a căror manuscrise cere să îi fie trimise din ţară. Vrea să fie ajutat în munca sa de vechiul său prieten, compozitorul Marcel Mihalovici77, probabil ne mai fiind atât de sigur pe forţele sale78. Ne mai putând să aibă o activitate muzicală susţinută, are treptat probleme băneşti din ce în ce mai mari şi ajunge din ce în ce mai dependent de cei din anturajul său.

Securitatea îşi dă seama de această situaţie şi foloseşte toate mijloacele pentru a-şi îndeplini misiunea: convingerea lui Enescu să revină în România şi folosirea acestui lucru în favoarea regimului. Au început prin a studia tipul de personalitate şi vulnerabilităţile fiecărei persoane vizată să devină agent de influenţă pe lângă Enescu. Nu erau neglijate nici cunoaşterea intereselor şi atragerea lor prin avantaje materiale. De aici şi ambiguităţi greu de lămurit. Credea cu sinceritate Romeo Drăghici, cunoscând bine ce li se întâmpla compozitorilor care nu s-au pus în slujba regimului comunist, că întoarcerea lui Enescu în ţară i-ar fi fost benefică? Este greu de dat un răspuns. Romeo Drăghici era un om abil, care a făcut pentru autorităţi tot ce i-a stat în puteri pentru a-l convinge pe Enescu să se întoarcă în ţară.

Cu mulţi ani înainte de a deveni în 1957 agent al Securităţii79 cu "acte în regulă" şi nume de cod, spunea fără reţinere că este prieten cu Petru Groza şi cu Constanţa Crăciun şi probabil aşa era. A beneficiat de o pensie specială dată de Ministerul Culturii, călătorea des în străinătate, fără probleme de obţinere a vizelor. Dar, nu pot fi tăgăduite contribuţia lui la păstrarea memoriei Maestrului şi faptul că Muzeul Enescu s-a născut prin strădania sa.
Cornelui Bediţeanu a făcut şi el un joc abil, dându-şi seama că ar putea trage foloase din colaborarea cu regimul. Îi scrie clar lui Drăghici: "Ar fi bine să explici dumneata preşedintelui80 ceiace (sic.) vreau şi intenţionez pentru ei şi pentru voi şi să spună o vorbă la rîndu-i ministrului, altfel cum merg lucrurile fără rezultat pentru ei (Enescu şi Maruca - n.n.), fără posibilitate de susţinere pentru mine, mă înec. Prefer să mă întorc la Basel și aceasta cît de curînd dacă nu am concursul lor..., în special al ataşatului comercial. (...). Să mă prefere pe mine la afaceri de export, la preţ în condiţiuni egale cu străinii. Te incuviinţez pe cuvînt de onoare că totul ce aş căpăta e pentru o rezervă pentru maestru şi Maruka." 81

Interceptând scrisoarea citată, Securitatea află că Bediţeanu doreşte să colaboreze cu autorităţile române şi trage următoarea concluzie: "Ţinând seamă de situaţia lui BEDIŢEANU pe lîngă ENESCU şi influenţa lui faţă de Maruca, tov. FIRU să folosească pe BEDIŢEANU pentru acţiunea proectată. Pentru aceasta tov. FIRU să cheme pe BEDIŢEANU să discute ultima situaţie a lui ENESCU şi pentru a-l face dependent de noi să-i promită pentru viitor afaceri “serioase" din care el va avea mult de cîştigat."82 Nu este însă mai puţin adevărat, că la el apelau Enescu şi Maruca ori de câte ori intrau în dificultate, uneori chemându-l în toiul nopţii, când problemele de sănătate ale Maestrului erau grave.

Corespondenţa dintre Bediţeanu şi Drăghici, parcă făcută pentru a fi citită de cei care o interceptau, este interesantă prin descrierea evenimentelor şi multitudinea detaliilor conţinute. Dar revelează de asemenea, că amândoi îşi dau seama că pot profita de pe urma relaţiei lor apropiate cu George Enescu. S-a creat treptat o relaţie avantajoasă între ei. Bediţeanu îi trimite lui Drăghici medicamente care nu se găseau în România, îi cere intervenţii la personalităţi de rang înalt, şi îi cere să-l ia sub ocrotire pe tânărul său nepot Mircea Cristescu, aflat la începutul carierei sale de dirijor: "Dă-i curaj surioarei mele şi ia sub ocrotirea D-tale pe nepotul83 meu care-i foarte merituos şi-ţi va face mare onoare iar mie bucuria bătrîneţilor mele. (...). - scrieie Bediţeanu la 14 octombrie 195484. Iar în scrisoarea din 7 noiembrie 195485, revine cu detalii: " Periile de dinţi şi Vadurilul sunt pe drum. Asemenea și partiturile pentru Mircea au plecat împreună cu alt rând de critici, afișe, programe, etc. și cu volumul subscripţiei publice pt. Vioara Maestrului în 1897 (?)."86 Scrisorile lui Bediţeanu abundă în comentarii laudative la adresa lui Petru Groza şi mai ales la adresa Constanţei Crăciun, şi tendenţioase la adresa lui George Răutu şi a Ninettei Schapira, pe care, din motive nu în totdeauna clare, îi detesta.
De altfel, figura Ninettei Schapira trezește poate cele mai multe semne de întrebare. Pe de o parte, unele rapoarte ale securităţii vorbesc despre ea ca despre o "agentă" care îl poate influenţa pe Enescu să revină în ţară.
Pe de altă parte Bediţeanu o acuză vehement, că, împreună cu George Răutu, ar fi "furat" semnătura lui Enescu pentru contractul cu Editura Salabert. Ori, semnarea acestui contract făcea imposibil să se mai poată realiza interesul autorităţilor române, de a publica în ţară lucrările lui Enescu. A înşelat ea încrederea autorităţilor române? Sau au fost altele împrejurările în care a fost semnat contractul cu Salabert, la care Ninette Schapira şi Răutu au fost de faţă, fără ca Bediţeanu să le ştie sau să vrea să le spună? Rămân astfel ambiguităţi care nu pot fi desluşite. Apropiaţii lui Enescu care au colaborat cu autorităţile de la Bucureşti l-au şi ajutat în multe împrejurări. Au crezut, poate, că pot aduce un serviciu ţării, chiar dacă, nu totdeauna, dezinteresat.

În orice caz, pe George Enescu nu l-au convins să revină în ţara sa, în care nu se mai simţea în siguranţă.

* A fost publicat în Proceedings of the George Enescu International Musicology Symposium, vol. 1, Ed. Muzicală, București 2011, cu titlul New Documents about George Enescu's last years, și cu același titlu în cartea Muzicieni români – biografii ascunse în arhive, vol.1, Ed. Ars Docendi a Universității din București, București, 2011.
A fost de asemenea subiectul unei conferințe susținute în iulie 2011 la Londra cu sprijinul Fundației Rațiu din Marea Britanie.


începutul paginii

Note de subsol

1 George Enescu, fiul lui Costache s-a născut la 19 august 1881 la Liveni, județul Dorohoi. A studiat vioara la Conservatorul din Viena (1888-1894) și apoi, între 1895-1899 la Conservatorul din Paris, unde a studiat și compoziția.
2 Regele Carol al-II-ea (1893-1953), în 1938 a abrogat Constituţia din 1923, a dizolvat partidele politice şi parlamentul, instaurând propria sa dictatură. A fost nevoit să abdice la 6 septembrie 1940 şi a părăsit România.
3 Guvernarea Gărzii de fier a început la 14 septembrie 1940 şi s-a încheiat prin reprimarea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941.
4 Corneliu Bediţeani, secretar particular a lui Enescu, in câteva scrisori trimise de la Paris lui Romeo Drăghici, face referiri la faptul că Enescu era nemulţumit că i s-a luat “pământul moştenit de la tatăl său". Bediţeanu îl citează chiar pe Enescu spunând: “ăla era pământ moştenit de la tatăl meu". În: Dos. S.I.E. nr. 5483, pag. 52.
5 Maria (Maruka) Enescu (1879-1968), născută Rosetti-Tescanu, a fost măritată cu Mihail Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul) și al Ecaterinei. Ilie Kogălniceanu în cartea sa Destăinuiri despre George Enescu (Ed. Minerva, 1996) afirmă că Mihail Cantacuzino nu a folosit niciodată titlul princiar, ne având acest drept, dat fiind faptul că nu era descendent direct al familiei domnitorului Șerban Cantacuzino.
6 Regimului comunist a fost instaurat la 6 martie 1945, odata cu formarea primului guvern condus de Petru Groza.
7 A.R.L.US., Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, a fost înfiinţată la 12 noiembrie 1944.
8 Dos. S.I.E. nr. 5483, Arhiva C.N.S.A.S.
9 Emil Botnăraş (1904-1976) a fost ofiţer de carieră. În 1932 dezertează din Armata Română şi devine spion sovietic. În perioada martie 1945 și noiembrie 1947 a fost secretar general al Președenției Consiliului de Miniștri însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete și Șeful Serviciului Secret al Armatei. În această calitate, a deţinut rangul de subsecretar de stat la Președinţia Consiliului de Miniștri, între 1 decembrie 1946 și 5 noiembrie 1947. El s-a ocupat de organizarea fraudării alegerilor parlamentare din 1947.
10 Op. cit. pag. 99.
11 Op. cit. pag. 100.
12 Vezi în: O.L.Cosma, Universul muzicii româneşti, enumerarea articolelor în care Enescu era criticat
13 Mauriciu Vescan (1916), compozitor de muzică simfonică, de cameră, corală, muzică ușoară. A studiat pianul cu Constanța Erbiceanu (1935-36) și în particular cu Alfred Mendelsohn și Constantin Bugeanu. În perioada 1957-1959 a studiat la Moscova. A fost director muzical la la Radiodifuziunea Română (1949-1951), director adjunct al Operei Române din București și apoi director în Comitetul de Stat pentru cultură (1959-1962).
14 Flacăra I, 19, 9 mai 1948, pag.11. În: O. L. Cosma, op. cit. pag. 160.
15 Enescu a devenit Membru de onoare al Academiei Române la 26 mai 1916, și membru titular la 27 mai 1932.
16 George Enescu - monografie, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1971, vol. 2, pag. 1059.
17 La această adunare generală a fost anunţată donaţia făcută de Maria Enescu Societății Compozitorilor Români a Vilei Luminiş şi a Casei de la Teţcani.
18 Mihail Jora s-a născut la 14 august 1891 la Roman, judeţul Neamţ. A studiat la Conservatorul din Iaşi, şi apoi, în perioada 1912-1914, la Conservatorul din Leipzig, unde i-a avut profesori, la compoziţie pe Max Reger şi la pian pe Robert Techmuller. Între 1919-1920 a studiat la Paris cu compozitorul Florent Schmitt. A fost de asemenea, licenţiat în drept. A fost unul dintre membri fondatori ai S.C.R. și a îndeplinit funcția de vicepreședinte a societății până la transformarea sa, în 1949, în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.. M. Jora a fost profesor de compoziție și contrapunct la Conservatorul din București, îndrumând câteva generații de muzicieni printre care se numără compozitorii Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu, Pascal Bentoiu, Dan Constantinescu, Octavian Nemescu și mulți alții.
19 O.L.Cosma, op. cit., pag. 204-205.
20 Nota din septembrie 1952, document "Strict secret", Dos. S.I.E. nr. 5483, Arhiva C.N.S.A.S., pag. 106-108.
21 Dos. R 314931, pag.197, Arhiva C.N.S.A.S.
22 Romeo Drăghici (1891-1983) a fost avocat și primul director al Muzeului George Enescu înființat în 1956 la București.
23 Corneliu Bedițeanu (1897 - 1970?) a părăsit România împreună cu George Enescu în 1946, stabilindu-se la Paris și apoi în Elveția.
24 Broșura intitulată Stabilizarea din 1947 avea următoarea dedicaţie: "Închin această modestă lucrare d-lui Ghe. Gheorghiu-Dej, Ministrul Industriilor şi Comerţului şi d-lui Ghe. Apostol, Preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii din România, ca prinos de recunoştinţă pentru tot ce au înfăptuit în folosul lumei muncitoare. Romeo Drăghici". Dos. I 259548, Arhiva C.N.S.A.S., pag 14.
25 Op. cit.
26 Dos. S.I.E. nr. 5483, pag. 31. Şi, de asemenea, în documentul de la pag. 73.
27 Viorel Cosma, George Enescu - scrisori, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1981, vol. 2, pag. 412.
28 Florica Musicescu (1887-1969) a fost fiica compozitorului și muzicologului Gavriil Musicescu. Renumită pianistă și și profesoară, ea este considerată unul din fondatorii școlii românești de pian. A predat pianul câteva decenii la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București, devenită, după al II-lea Război Mondial, Conservatorul de Muzică din București. Mulți pianiști români s-au format sub îndrumarea sa. Printre ei Dinu Lipatti, Radu Lupu, Mândru Catz, Constantin Silvestri, Maria Fotino , Corneliu Ghiorghiu.
29 Mihail Andricu (1894 -1974), a fost renumit compozitor și profesor(1948-1959), membru corespondent al Academiei Române (1948). A fost de asemenea, unul din creatorii muzicii simfonice și de cameră de inspirație folclorică. A compus 10 simfonii, baletele Taină și Luceafărul, muzică de cameră și instrumentală. A fost distins cu titlul de "Maestru emerit al artei" și cu Premiul de stat. Printr-o dispoziție din 21 noiembrie 1959 autoritățile comuniste au interzis orice referire publică la persoana sau opera lui, Mihail Andricu fiind acuzat de Securitate că are contacte cu diplomați străini, lucru interzis în timpul regimului comunist.
30 Mircea Cancicov (1884 - 1959) a fost ministru de finanţe al României în mai multe guverne între anii 1936 - 1939. A fost de asemenea, membru de onoare al Academiei Române.
31 Atta Constantinescu (? - 1954)a fost ministrul lucrărilor publice în guvernul Ion Antonescu, între 6 octombrie 1943 şi 23 august 1944. A fost condamnat de justiţia comunistă la 5 ani de închisoare şi a fost eliberat în 1952. S-a sinucis în anul 1954.
32 Enescu a fost invitat de Uniunea Compozitorilor la Săptămâna Muzicii Româneşti; într-o scrisoare adresată preşedintelui de atunci al uniunii, Matei Socor, Enescu se scuză că nu poate veni, invocând problemele de sănătate pe care le avea. În: Viorel Cosma - George Enescu - scrisori, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1981, vol. 2, pag. 122.
33 Dos. S.I.E. nr. 5483, pag. 109-112. Materialul său are următoarea rezoluţie: „Tov. Serghei personal". Este vorba despre Serghei Nicolau, care a fost directorul general al S.S.I. între 1947-1951.
34 Op. cit. pag 109.
35 Constantin (Bâzu) Cantacuzino (1905-1958), fiul Mariei și a lui Mihail Cantacuzino, a fost unul dintre aviatorii militari de elită ai celui de al Doilea Război Mondial. A fost tatăl romancierei Oana Orlea (nume real Maria Ioana Cantacuzino).
36 Este vorba de publicaţiile româneşti care apăreau în Franţa.
37 Într-o scrisoare adresată lui Enescu, datată 7 iulie, Romeo Drăghici confirmă că a fost vizitat de Lăzăreanu care i-a dat o scrisoare. (Dos. S.I.E. nr. 5483, pag. 5.).
38 Într-un document din dosarul lui Enescu se spun următoarele: „De asemenea se semnalează că Mihail Andricu a primit o scrisoare de la compozitorul român Enescu George, care se află la Paris, în care acesta arată că ar dori să vină în ţară. Mihail Andricu a trimis această scrisoare la Comitetul Central al P.M.R.". (Op. cit. pag 11.).
39 Op. cit. pag. 5.
40 Scrisoarea este nedatată, dar referirea la terminarea de curând a baletului "după Luceafărul lui Eminescu" compus în 1951, ne indică faptul că ea este din acel an sau de la începutul anului 1952. (Op. cit. pag. 3.).
41 O. L. Cosma, op. cit. pag. 247.
42 Dos. S.I.E. nr. 5483, pag. 12-18.
43 Dos. R 314931, Arhiva C.N.S.A.S., pag.79.
44 Într-un alt document, redactat de şeful Direcţiei I, este menţionată sculptoriţa Margareta Lavrilliere (născută Cosăceanu), care „duce o activitate marcantă în colonia democrată (românească - n.n.)", şi care "ne-a dat informaţii preţioase referitor la Enescu şi este gata a colabora cu noi în scopul urmărit." În: Referat privind propuneri pentru aducerea în ţară a lui George Enescu. Document "strict secret", semnat de general maior Vasile Vîlcu, şeful Direcţiei I a Securităţii. (Dos. S.I.E. nr. 5483, pag 22-25.).
45 Viorel Cosma, George Enescu - scrisori, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1981, vol. 1, pag. 410.
46 Maria Ioana Cantacuzino (1936-2014) este fiica aviatorului Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi a primei lui soții, Anca Diamandy. În 1952, la numai 16 ani, fiind elevă in clasa a X-a, a fost arestată și condamnată la patru ani de închisoare, sub acuzaţia de complot și acţiune subversivă împotriva statului, pentru că „a redactat şi răspândit manifeste cu caracter antidemocrat". (În: Fişa matricolă penală, arhiva I.I.C.C.M.E.R..)
A fost deţinută în penitenciarele Văcărești, Jilava, Mislea, Malmaison, Târgșor, într-un lagăr de muncă la Pipera, ș.a.. A debutat ca scriitoare sub pseudonimul Oana Orlea. A plecat definitiv din România în anul 1980 și s-a stabilit în Franţa, unde a și decedat. În cartea sa intitulată Ia-ţi boarfele și mișcă! a descris condiţiile și regimul de detenţie din lagărele și penitenciarele în care a fost închisă.
47 Dos. S.I.E. nr.5483, pag. 22-25.
48 Generalul Vasile Vîlcu (1910-1999) a fost şeful Direcţiei I Informaţii Externe din Direcţia Generală a Securităţii Statului între 1954-1955, având apoi înalte funcţii în structurile Partidului Comunist Român.
49 Dos. S.I.E. nr.5483, pag. 24.
50 Op. cit., pag. 27.
51 Op. cit., pag. 25.
52 Gheorghe Răutu (în Franţa cunoscut ca George Răut), frate vitreg al violistului şi profesorului Ionel Ghiga, s-a stabilit în Franţa în 1914 şi a fost directorul Băncii Marmorosh-Blank de la Paris. A fost președintele Ligii Românilor Liberi de la Paris și liderul Rezistenţei Române. Enescu îl cunoştea pe George Răutu din tinereţe. (În: Dos. R 314931, pag. 16, Arhiva C.N.S.A.S.).
53 Dos. S.I.E. nr.5483, pag. 31.
54 Şi "Lucia" scrisese mamei sale la Bucureşti despre acest accident cerebral, menţionând, că deşi paralizat Enescu era perfect lucid. Mai menţionează de asemenea, că îşi petrece timpul liber la Enescu acasă. Op. Cit., pag. 28.
55 Op. cit., pag. 70-71.
56 Op. cit., pag. 72-73.
57 Op. cit., pag. 69.
58 Op. cit., pag. 49.
59 Op. cit., pag. 50.
60 Scrisoarea lui Bediţeanu către Drăghici din 7 noiembrie 1954. Op. cit., pag. 51.
61 Op. cit., pag. 54.
62 Este vorba despre Mihail Jora care confirmase într-o scrisoare că Enescu avea de primit din ţară drepturi de autor.
63 Adăugat de traducător în textul dactilografiat al scrisorii.
64 Pe scrisoarea interceptată există următoarea rezoluţie: „Faţă de cele arătate mai sus propunem: Să înaintăm M.A.E. o notă după prezenta scrisoare, pentru a putea trimite Legaţiei R.P.R. din Paris instrucţiunile corespunzătoare asupra prezentului caz. De asemenea propunem ca să trimitem Rezidenţei noastre din Paris o copie după prezenta scrisoare pentru a lua cunoştinţă despre cele arătate de Bediţeanu". Şeful Biroului Ionescu Gheorghe. La data de 1 decembrie 1954, V.Vâlcu, şeful Direcţiei I adaugă: "Sunt de acord cu propunerile făcute.
65 Op. cit., pag. 64.
66 Constanța Crăciun (1914-2002), pe numele ei adevărat Helena Vințe, a fost profesoară. În anul 1935 a devenit membru al Partidului Comunist din România, iar din 1936 a fost membru C.C. al P.C.R. În 1942 a fost arestată și condamnată la 25 de ani muncă silnică, fiind închisă în penitenciarele din Văcărești și Mislea (1942-1944). A fost membru al Comitetului Central al PCR (1945-1969, 1972-1974) și a îndeplinit funcțiile de membru al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), ministru al Culturii (28 octombrie 1953 - 19 martie 1957), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (5 iunie 1962 - 21 august 1965), și apoi vicepreședinte al Consiliului de Stat (21 august 1965 - 1969).
67 Op. cit., pag. 68
68 Op. cit., pag. 75-77.
69 Colonelul Ion Lupoaia era soţul Alicei Cantacuzino, fiica Marucăi Cantacuzino Enescu și a primului ei soţ, Mihail Cantacuzino.
70 D.S.T. - Departamentul Securităţii Teritoriului.
71 Fond 1045, vol. 458, pag. 20, Arhivele Naţionale ale României.
72 Dos. S.I.E. nr. 5483, pag. 68
73 Rene Coty (1882-1962) a fost președintele Franţei între 1954-1959.
74 Op. cit., pag. 82-87.
75 Este vorba de Preşedintele Consiliului de Stat, dr. Petru Groza (1884-1958).
76 Uverture de concert sur des themees dans le caractere populaire roumain pentru orchestră, în la major, op.32 (1948), Quartuor a cordes op.22 nr. 2 (1950-51), Vox maris pentru orchestră, tenor şi cor, pe un text de Rene Willy (cca 1929 - cca 1950-51), Symphonie de chambre pour douze instruments solistes op.33.
77 Marcel Mihalovici (1898-1985), compozitor născut în România care a trăit toată viața la Paris. A studiat compoziția cu Vincent d'Indy. A compus muzică de cameră, muzică simfonică, operă.
78 Despre această dorinţă lui Enescu îi scrie Bediţeanu lui Drăghici în scrisoarea sa din 7 noiembrie 1954. În: Op. cit., pag. 51-53.
79 A fost racolat la 25 ianuarie 1957, şi a primit numele de cod "Petcu Vasile". În: Dos. R 314931, Arhiva C.N.S.A.S..
80 Este vorba de Președintele Consiliului de Stat, dr. Petru Groza.
81 Dos. S.I.E. nr. 5483, pag. 35-36.
82 Op. cit., pag. 36.
83 Este vorba de Mircea Cristescu (1928-1996), fiul sorei lui Bediţeanu, Aurelia Cristescu, care v-a urca în ierarhia vieţii muzicale, devenind unul din dirijorii Filarmonicii George Enescu din Bucureşti.
84 Op. cit., pag. 42-43.
85 Op. cit., pag. 52.
86 Au fost redate abrevierile și semnele de punctuaţie din text.


Bibliografie selectivă

Cărți:

- Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a R.S.R. Institutul de Istorie a Artei (1971). George Enescu - Monografie. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
- Academia R.P.R. (1964).George Enescu. Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R.
- Malcolm N. (1990). George Enescu: his life and music. London: Toccata Press
- Cosma Octavian Lazăr, (1993). Universul muzicii româneşti Bucureşti: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
- Cophignon, Alain, George Enescu, Institutul Cultural Român, 2009, București.
- Sandu-Dediu Valentina, (2002). Muzica românească între 1944-2002. Bucureşti: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
- Manoliu George, George Enescu - poet și gânditor al viorii, Ed. Ars Docendi, București.
- Studii de muzicologie, editat de Uniunea Compozitorilor din R.P.R., nr. 9, 1958.
- Kogalniceanu Ilie, (1996). Destăinuiri despre George Enescu. Bucureşti: Editura Minerva.
- Cosma Viorel, (1981). George Enescu - scrisori. Bucureşti: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din R.S.R..
- România - Viaţa politică în documente -1946, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996.)

Documente:

- Dosar S.I.E. nr. 5483. Arhiva C.N.S.A.S..
- Dosar de rețea nr. 314931. Arhiva C.N.S.A.S..
- Fond 1045, vol. 458. Arhivele Naţionale ale României (National Archives of Romania).
- Dosar informative nr. 259548, Arhiva C.N.S.S.