RO | EN

Muzicieni în arhive

Muzicieni români - Biografii ascunse în arhivele securității

George Enescu

George Enescu

George Enescu (1881-1955) - noi documente despre anii de exil*


În septembrie 1946, George Enescu pleca din România pentru totdeauna. Oficial, pleca într-un turneu în SUA și Canada. Neoficial, pleca în exil. Deși unanim recunoscut ca fiind personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă, Enescu s-a simțit amenințat de ceea ce declanșase în viața socială și culturală a României venirea la putere a regimului comunist.
În prima parte a secolului XX, România s-a confruntat cu trei regimuri politice autoritate: dictatura regelui Carol al-II-lea1, cele patru luni ale guvernării legionare2 și perioada regimului lui Ion Antonescu.
Însă viața culturală românească nu mai cunoscuse o asemenea imixtiune politică agresivă care, urmând întocmai modelul sovietic, să urmărească anihilarea libertății de exprimare și să folosească arta ca pe o unealtă a propagandei. Anihilarea treptată a libertății cuvântului, urmările Reformei agrare din 1945, pe care Enescu3 și familia sa le-a resimțit direct, sunt numai câteva evenimente care l-au determinat pe artist, la cei 65 de ani ai săi, și aflat, datorită sănătății, pe panta descendentă a carierei de violonist, să-și părăsească țara. Daca excepționala sa carieră ar fi putut fi o pavăză pentru el, este puțin probabil să o fi putut apăra și pe soția sa, Maria (Maruca) Cantacuzino Enescu, care-și etala fără reținere titlul de prințesă.4

Enescu intră în atenția autorităților comuniste încă de la instaurarea regimului, care a încercat, ca și pe alți intelectuali importanți, să-l folosească pentru a-și consolida imaginea în țară, dar mai ales în străinătate. Sunt comentatori care interpretează faptul că Enescu nu a refuzat propunerea de a face parte din conducerea Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) fiind ales 25 noiembrie 1944 „președinte al subsecției de muzică din cadrul Consiliului general (ARLUS)”, ca pe un gest de apropiere față de regimul comunist. La înființare, din ARLUS făceau parte intelectuali marcanți din toate domeniile, unii cu vederi de stânga, alții, care chiar credeau că pot influența pozitiv relațiile cu URSS. Enescu, însă, nu a fost niciodată perceput ca fiind preocupat de politică sau să fi profitat de pe urma conjuncturilor politice.

De asemenea, turneului întreprins de el la Moscova, între 20-23 aprilie 1946, i s-au dat conotații politice. Și în acest caz, cred că este greu să privim evenimentul doar prin prisma rațiunilor politice, și să ne îndoim de sinceritatea declarațiilor sale admirative exprimate față de unele lucrări ale lui Prokofiev și Șostakovici, sau față de valoare incontestabilă a unor muzicieni ca David Oistrah, Lev Oborin, Emil Gilels, colaboratori ai lui Enescu sale în concertele de la Moscova.

Chiar și după plecarea sa din țară, regimul comunist de la București nu a renunțat să folosească renumele lui Enescu în beneficiul propriei imagini, punându-i numele pe lista candidaților Blocului Partidelor Democrate pentru Marea Adunare Națională. Și acest lucru a fost privit și comentat în defavoarea lui Enescu.
În dosarul instrumentat de Serviciul de Informații Extern pe numele său5, există două documente referitoare la încuviințarea pe care acesta ar fi dat-o pentru a candida în județul Dorohoi. Documentele au fost transmise telegrafic de la Legația României din Washington Ministerului Afacerilor Externe de la București, pentru a fi înmânate Secretarului General al Președinției Consiliului de Miniștri, Emil Bodnăraș.6 Ambele documente sunt transmise în aceeași zi, 27 octombrie 1946, și cu același număr, 49.447. Prima telegramă conține următoarea declarație atribuită lui Enescu: „(...) prin prezenta declar că accept hotărârea luată de Blocul Partidelor Democratice din România și primesc a candida izolat la alegerile parlamentare din Noiembrie 1946, pe lista Blocului Partidelor Democratice din județul Dorohoi.”7

Fără a explica ce l-a determinat pe Enescu să insiste pentru a se transmite o nouă declarație, Legația României revine cu următoarea telegramă:

„Domnule Secretar General,
Ca urmare la adresa mea Nr. 49447 din 27 octombrie a.c., am onoarea să Vă informez pe baza telegramei Legației noastre de la Washington nr. 149 din 25 Octombrie 1946, că Maestrul George Enescu a rugat suszisul Oficiu diplomatic să Vă transmită și declarația de mai jos, scrisă și semnată de Domnia sa.
«Ca omagiu pentru M.S. Regele Mihai I și în semn de dragoste pentru țărănimea noastră, accept a figura pe lista deputaților intelectuali din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică și nu iau nici o obligație pe terenul politic.
Trăiască Țara și Regele!
Semnat: George Enescu».

Această declarație s’a făcut în dublu exemplar fără a fi autentificată.
Ministrul Afacerilor Străine V. Brabetzianu,
Ministru Plenipotențiar Secretar General.”8


Ce l-a putut determina pe George Enescu să insiste să se transmită al doilea text? Să fi fost omis sau schimbat ceva din textul inițial, în forma legalizată de Legația României și Enescu să nu fi acceptat această schimbare? Fără a putea avea certitudini, cred că nu putem exclude faptul că Enescu, chiar dacă se hotărâse să părăsească România, a vrut să rămână consemnate într-un document oficial condițiile în care a acceptat să candideze pentru Marea Adunare Națională, și, nu în ultimul rând, ataşamentul său faţă de ţară şi Rege.
Cu toate precauțiile luate, înscrierea pe lista de deputați și alegerea sa în Marea Adunare Națională au fost folosite de propaganda de partid ca o victorie. Publicul larg nu avea de unde să știe ce condiții pusese Enescu pentru a candida, fie doar cu numele, iar această acceptare arăta că încă un intelectual cu o mare carieră aderase la politica partidului conducător. Dar această victorie aparentă trebuia să fie materializată într-un fapt palpabil: Enescu trebuia convins prin orice mijloace să revină în România.
În țară, departe de ochii străinătății, Enescu, ca și alți compozitori români de seamă, erau criticați în revistele de cultură, devenite adevărate tribune de propagandă. Lucrările lor erau înfierate pentru maniera lor „cosmopolită”, lipsă de angajare ideologică, lipsă de atașament față de „masele populare”.9 În „lumina” Rezoluției din 10 februarie 1948 a CC al PC al URSS în problemele muzicii, primite de la Moscova, chiar și o piesă ca Au Soir, pentru patru trompete, compusă de Enescu în 1906, este criticată de Mauriciu Vescan10, în revista Flacăra.11 Cu toate acestea, autoritățile nu renunță la ideea de a avea cu Enescu o relație din care să poată profita ca imagine și îl decorează în 1947 cu Ordinul „Serviciul credincios”, iar în august 1948, George Enescu, membru al Academiei Române din 193212, devine membru de onoare al nou înființatei Academii a Republicii Populare Române.13
Dar evenimentul care a surprins pe toată lumea a fost realegerea sa ca președinte al Societății Compozitorilor Români, la adunarea Generală din 25 septembrie 1947.14 Iar această adevărată victorie a compozitorilor care se opuneau ideologizării muzicii s-a datorat diplomației lui Mihail Jora, vicepreședintele societății, a modului în care a orientat, în toată această perioadă, relația Societății Compozitorilor Români cu George Enescu, președintele ei, încă de la înființare. El va deține această funcție până la Conferința pe țară a compozitorilor, din 21-22 octombrie 1949, care a avut ca principal scop transformarea Societății Compozitorilor Români în Uniunea Compozitorilor din RPR. Iar rezultatele conferinței au fost clare: din comitetul noii uniuni nu au mai făcut parte muzicieni consacrați, iar George Enescu, Mihai Jora, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu, nu au mai făcut parte din nou înființata uniune.15

În străinătate, începând cu anul 1951, Securitatea direcționează mai multe acțiuni care au ca scop studierea amănunțită a personalității lui Enescu, a Mariei Cantacuzino Enescu, a situației lor materiale, devenită precară după ce boala de inimă, care a culminat cu o criză gravă, l-a împiedicat pe muzician să mai susțină concerte, să dirijeze sau chiar să predea.
Cel mai important obiectiv al Direcției I a Securității a fost găsirea, în anturajul lui Enescu, a oamenilor care puteau fi determinați să dea informații despre el și Maruca, să afle dacă se gândesc să se întoarcă în România și să-i influențeze să facă acest lucru.16
Dintr-un document al Securității datat 6 iulie 1951, aflat în dosarul de rețea a lui Romeo Drăghici17, prieten și fost secretar particular a lui Enescu, redactat în urma unei discuții cu un personaj cu nume de cod „Sergiu”, aflăm numele principalilor agenți de influență pe care Securitatea intenționa să-i folosească pentru a-l determina pe Enescu să revină în țară.
Cei mai importanți sunt considerați Corneliu Bedițeanu, secretar particular și impresar, care a plecat din România în 1946 împreună cu Enescu, și Romeo Drăghici, singurul dintre apropiații lui George Enescu rămas în țară, care a încercat să intre în grațiile autorităților înscriindu-se în Partidul Comunist în 1945 și publicând o broșură cu texte sforăitoare despre binefacerile stabilizării monetare, intitulată Stabilizarea din 1947.18
Apar, de asemenea, numele de cod „Lucia”19, care ascunde numele Ninettei Schapira, fiica pianistei Margarita (Ghitta) Schapira20, soră a lui Sergiu Schapira, cel menționat în document cu nume de cod „Sergiu”. Se subliniază chiar că: „«Lucia» este toată ziua la Enescu fiind considerată de el și Maruca ca o fică (sic!) adoptivă.”

În Nota din 6 iulie 1951 sunt descrise condițiile deosebit de modeste în care locuia familia Enescu și sunt enumerați și caracterizați oamenii cei mai apropiați lor, care trăiau în România: Florica Musicescu21, Mihail Andricu22 – rudă a Marucăi Enescu, Mihail Jora – rudă prin ambii lui părinți și cu Maruca și cu George Enescu. La numele lui Jora este menționată și situația lui materială: „la ora actuală dă lecții particulare și nu trăiește prea bine. Reintegrarea lui ar influența favorabil pe Enescu și nevasta lui”. Este interesantă, prin trimiterile cu conotații politice, și descrierea situației în care se găseau rudele și prietenii familiei Enescu: „Trebuie ținut seama că cea mai mare parte din prietenii și rudele lui Maruka «au sărăcit», nu mai au moșii, case, și o parte sunt la închisoare (Cancicov23, Atta Constantinescu24, etc.)”

Sunt amintite de asemenea, nemulțumirile lui Enescu, faptul că premiul de compoziție instituit de el cu 30 de ani în urmă nu se mai decerna, că în Vila Luminiș de la Sinaia, donată statului român pentru a deveni casă de odihnă a muzicienilor, Enescu rezervându-și doar dreptul de a locui în ea cat va trăi, nu s-a făcut nimic, iar casa familiei Marucăi de la Tețcani, care fusese și ea donată statului, fusese devastată, dispărând o parte din mobilier și din sutele de volume ale bibliotecii.
Autorul notei concluzionează: „Ținând seamă de prestigiul internațional a lui Enescu, ar fi un mare succes pentru regimul nostru ca Enescu să se reîntoarcă (...). Readucerea lui în țară ar constitui într-adevăr un succes politic care ar lovi nu numai în reacțiunea română din străinătate dar chiar pe scară mai largă. (...) Enescu împlinește în august 70 de ani și ar fi foarte necesar ca să fie sărbătorit la noi oficial (eventual un concert cu muzică de Enescu, telegrame din partea Uniunii Compozitorilor, eventual de la foruri mai înalte, etc.). (...) Ar fi important dacă la sfârșitul lunii septembrie ar putea reveni în țară pentru a lua parte la săptămâna internațională a muzicii române25 care va avea loc atunci. Vor participa o serie de muzicieni străini. (...).
Întrucât tov. Lăzăreanu, șeful misiunii noastre diplomatice din Paris a avut deja contacte cu Enescu, credem că el ar fi persoana cea mai indicată, pentru a trata acest caz.” A. Lăzăreanu, în propriul raport26 către Ministerul Afacerilor Externe menționează că a luat legătura cu Enescu, având sarcina să caute să-l convingă „să se înapoieze în țară. (...) Cu prilejul fiecărei vizite (am fost la ei de 4 ori între Aprilie și Noiembrie 1951) am stat de vorbă separat cu Enescu și cu soția. A reeșit (sic!) că atât el – cât mai ales ea – ar fi dorit să viziteze pentru un timp țara, dar se temeau că nu vor mai fi lăsați să plece.”

Tactica tergiversării este folosită și de Enescu și de Maruca, ei temându-se să dea un răspuns clar. Maruca, cu abilitate, nu scăpa prilejul să evoce turneul Maestrului din URSS, ultimul când încă mai erau în țară, sau să măgulească, cu fină ironie, personalitatea ministrului de externe din acea perioadă, Ana Pauker, spunând: „Noi suntem siguri că dacă d-na Pauker promite că va lăsa pe Maestru să plece înapoi, este hotărâtă să se țină de cuvânt. Dar dacă nu va putea s’o facă? Dacă va primi «ordine superioare»?”27 Înaltul funcționar român găsește și explicații: „Amândoi trăiesc într’un mediu cu totul reacționar. Pe de o parte rudele și prietenii Marucăi Enescu, toți fugari, trădători (în cap cu fiul ei din prima căsătorie, aviatorul Bâzu Cantacuzino)28, nu numai că le comunicau toate calomniile câte apăreau în presa lor29 și în cea franceză referitoare la țara noastră, dar le făceau chiar și reproșuri pentru legăturile lor cu Legația, relații despre care aflaseră chiar din spusele familiei Enescu. (...) Însuși medicul lui, după spusele soției sale, îl previne în toate ocaziile, să nu cumva să întreprindă o călătorie în R.P.R. În cursul celei de a doua vizite pe care i-am făcut-o, în primăvara anului 1951, înaintea plecării mele în țară, Enescu m-a rugat să-i aduc din țară niște note muzicale pe care le avea în locuințele lui din București și Sinaia, de care avea nevoie pentru compozițiile sale. (...) Toate aceste cereri erau cuprinse într-o scrisoare adresată unui prieten al său, avocatul Drăghici. Conform instrucțiunilor M.A.E., am predat scrisoarea lui Drăghici30 și o alta compozitorului Andricu31 (care era văr al soției lui Enescu). În ambele scrisori Enescu era rugat să vină în țară. Notele însă au fost depuse de Drăghici la M.A.E. și nu i-au mai fost predate lui Enescu, cu toate insistențele sale repetate. (Motivul pare să fi fost că aceste note reprezintă o valoare, tocmai pentru că sunt manuscrise ale lui Enescu.).”
Într-o scrisoare32 de răspuns plină de entuziasm, Romeo Drăghici, după ce descrie „prefacerile sociale” care „au zguduit lumea” și care „nu vor putea fi oprite oricât s-ar strădui lumea de acolo să le stăvilească”, vorbește despre „întreaga suflare” care îl așteaptă pe Enescu în țară, enumerând-i pe Mihail Andricu, Constantin Silvestri, Alfred Mendelshon, Theodor Rogalski, Leon Klepper, Valentin Gheorghiu.
Mihail Andricu, într-o scrisoare33 mai nuanțată, adresată verișoarei sale Maruca Enescu, dar și Maestrului, face un comentariu aluziv politic: „eu nu sunt dintre aceea care cred într-un război mai mult sau mai puțin iminent”. De asemenea, vorbește voalat despre situația unor cunoscuți sau rude, cum ar fi Mihail Jora, pe care îl admiră pentru că: „justa stimă la care el are dreptul nu se datorează nici unei concesii”. Dar afirmă și el fără rezerve: „Pentru Dumnezeu, fiți prudent și gândiți-vă puțin la acei pentru care viața Dvs. este prețioasă, din acest punct de vedere o ședere la Sinaia ar fi cu siguranță salvatoare, permițându-vă totodată să vă ocupați de compoziție”.
Enescu nu numai că nu se poate decide să vină în țară, cu atât mai mult cu cât pe măsură ce anii treceau, veștile primite din România erau tot mai puțin optimiste, dar mult timp nu a dorit să aibă nici contacte cu autoritățile române. Nici banii proveniți din drepturi de autor și din indemnizația de membru al Academiei Române, care au început la un moment dat să fie expediați la Legația Română din Paris, nu erau ridicați. Considera că orice gest al său ar fi putut fi interpretat ca o apropiere și o legitimare a regimului de la București, devenind subiectul unor dispute aprinse în rândul diasporei românești din Franța, deja împărțită, la începutul anilor ’50, în două tabere rivale: așa zisa „colonie democrată” și emigrația „reacționară”. Fiind însă suferind și ne mai putând concerta, starea lui materială a devenit tot mai dificilă, iar gândul că ar putea beneficia de banii care i se cuveneau de drept începuse să îl preocupe, cu atât mai mult cu cât, la București, legea drepturilor de autor îi îndreptățea pe compozitorii frecvent cântați să câștige sume apreciabile. Iar conducerea Uniunii Compozitorilor, în contextul eforturilor făcute de guvern pentru a-l determina pe Enescu să revină, nu obstrucționa acordarea acestor drepturi.
În 1953, în atmosfera tensionată și extrem de neclară în ceea ce privește relația Uniunii Compozitorilor din RPR cu Enescu, a fost descoperit faptul că, la 15 martie 1951, directorul administrativ al uniunii, A. Szekely, „a ridicat 100.000 lei drepturile de autor cuvenite lui George Enescu, ce urmau să fie expediate la Paris”.34 Ancheta demarată a stabilit „că banii n-au fost trimiși” iar Szekely „nici nu avea Procură” din partea lui Enescu.

Un raport „strict confidențial”35 al ministrului plenipotențiar al României la Paris, Ion Drănceanu, care, ca și predecesorul său, avea sarcina să-l întâlnească pe Enescu, surprinde problemele materiale în care se zbătea acesta. Întâlnirea celor doi are loc după ce o stranie disfuncționalitate a făcut ca scrisoarea curtenitoare pe care i-a adresat-o lui Enescu primul ministru dr. Petru Groza, în noiembrie 1953, să-i parvină cu câteva luni întârziere. Și aceasta numai după ce, la București, Romeo Drăghici, aflând că lui Enescu nu i-a fost transmisă scrisoarea, provoacă aproape un scandal. Având intrare liberă la Petru Groza, Drăghici îl anunță ce s-a întâmplat, și acesta îl obligă pe ministrul de externe Simion Bughici să dea ordin ministrului de la Paris să îi ducă „personal” scrisoarea lui Enescu.36
Ion Drănceanu, relatează în raportul său în ce fel i s-a dus lui Enescu scrisoarea oficială, și, de asemenea, că a aflat de la d-na Margareta Lavrilliere (născută Cosăceanu)37 că, vizitată fiind de Maruca Enescu, aceasta i-a spus „că sunt mulțumiți” de scrisoarea primită. Enescu de altfel, i-a trimis, nu prin ambasadă ci prin poștă, o scrisoare de răspuns lui Petru Groza, în care îi vorbește de problemele de sănătate care îl împiedică să vină în țară.38 Drănceanu descrie condițiile în care locuia Enescu, frigul din cele două cămăruțe „înguste” ale apartamentului său „fără bucătărie”, în care pianul, la care nu contenea să lucreze când nu era bolnav, nu lăsa loc și pentru o masă. De asemenea, consemnează: „În timpul când eu povesteam unele lucruri despre ceiace (sic!) au la dispoziție oamenii de știință, de artă și de creații muzicale în țara noastră, dându-i unele exemple, din ochii lui Enescu curgeau lacrimi prelungi pe obraji”

Deși evident emoționat, Enescu nu ezită să ridice două probleme care îl preocupau:
- situația nepoatei Marucăi, Maria Ioana Cantacuzino39, elevă de liceu, care fusese arestată și condamnată la patru ani de închisoare sub acuzația de complot și acțiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste. Ministrul Drănceanu răspunde că nu crede că arestarea „să corespundă realității”.
- a doua problemă era legată de partiturile Simfoniei a treia și a Suitei a doua pentru orchestră, care, în primăvara anului 1951, fuseseră depuse de Romeo Drăghici la MAE pentru a-i fi trimise și care nu ajunseseră la el nici după doi ani.

În raport mai este menționat faptul că Bedițeanu, pe care ministrul Drănceanu l-a cunoscut cu ocazia vizitei făcute la Enescu, a fost ulterior de mai multe ori la Legația României și a discutat diverse probleme, promițând că îl v-a convinge pe Enescu să-și ridice drepturile de autor venite din țară. De asemenea, a solicitat o întrevedere cu conducerea Legației spunând că a fost delegat de Maestru să comunice că își dă „consimțământul la strângerea operelor sale într-un «Muzeu Enescu» dacă și guvernul român este de acord”. Consimțământul lui Enescu pentru înființarea muzeului dau speranțe autorităților române, care concep noi acțiuni.

În Referatul „strict secret” datat 3 iulie 195440, semnat de generalul maior Vasile Vîlcu, Șeful Direcției I Informații Externe din DGSS41, este subliniată încă odată necesitatea influențării oamenilor din anturajul lui Enescu, pentru a-l determina să revină în țară.

Se menționează că Bedițeanu este contactat nu numai de „rezidența de la Paris”42 dar și de Agenția Economică a Legației RPR, care, cunoscând faptul că înainte de 1944 fusese reprezentantul Firmei de medicamente Sandoz la București, îi propune intermedierea unei comenzi de antibiotice, în schimbul unui comision estimat la 300.000 de franci.43

Prin colaborarea cu „agenta noastră Lucia” spune în continuare Vasile Vîlcu, „putem duce direct o acțiune coordonată și determinată”. O mare victorie a fost considerată aducerea la Legația României, în data de 21 iunie 1954, prin Bedițeanu, a primei tranșe de obiecte și fotografii, care vor face parte din Muzeul Enescu. „Alte 10 valize vor urma”, concluzionează Vasile Vîlcu în referatul său.
Sunt interesante adnotările făcute pe marginea textului materialului, care, în dreptul numelor și acțiunilor atribuite lui Bedițeanu, „Luciei” și Margaretei Lavrilliere, menționează: „nu trebuie să contăm pe ei”. Iar în dreptul numelor celor care, din țară ar fi trebuit să-l influențeze pe Enescu, Romeo Drăghici, Jora și Andricu, este de asemenea adnotat: „Jora și mai ales Andricu în principiu au pus piedici reîntoarcerii.”44
Contactele lui Enescu cu autoritățile române nu rămân necunoscute compatrioților lui de la Paris, și în jurul său începe un vârtej de evenimente dramatice care i-au agravat fără îndoială starea sănătății. Din raportul lui Vîlcu aflăm că „au început imediat să se facă presiuni și amenințări contra lui Enescu, în special prin (George) Răutu45 unul dintre cunoscuții acestuia. În revista reacțiunii s-a publicat știrea plecării lui Enescu în țară. Unii din conducători ai emigrației au încercat să obțină din nou, declarații ale lui Enescu contra noastră. Poliția franceză a amenințat pe Enescu cu retragerea dreptului de ședere în Franța.”

Dintr-o scrisoare a lui Bedițeanu către Romeo Drăghici, datată 2 august 195446, interceptată de Securitate, aflăm șirul tulburător al evenimentelor: în luna iulie Enescu avusese un accident cerebral în urma căruia a rămas pe jumătate paralizat.47 Bedițeanu afirma că Enescu „este îngrijit foarte bine, cu două infirmiere (de zi și de noapte), hrană bună, liniște deplină (o să vezi de ce). Ți-am scris din Basel ce s-a întâmplat după plecarea mea cum Georgică Răutu și Ninette (Lucia n. tr.) s-au dus și i-au smuls semnătura pentru concesionarea SALABERT. Duduia Maruka a trecut prin clipe grele. (...) E schimbată groaznic, are mari supărări, mai bine zis a avut, căci, cum o cunoști nu s-a lăsat mai prejos de lichelismul acelora și i-a dat afară definitiv (Lucia către mama ei a arătat că a fost dată afară de către Maruka n. tr.). (...) Deaceia (sic!) îți spuneam că maestrul e liniștit deplin. Ba mai mult își dă seama că i s-a furat semnătura și a devenit furios pe Răutu și Ninette manifestând fățiș această atitudine (...)”.
În continuare Bedițeanu îi scrie lui Drăghici ce să facă cu banii din drepturile de autor și de la Academie veniți la Legația Română: „Lasă te rog banii trimiși în noiembrie (5.000) și cei trimiși telegrafic (7.000) să rămână mai departe aici la Legație. De asemenea dacă sunt drepturi de la Academie, despre care îmi scrii în scrisoarea d-tale, că s-ar fi ridicat la circa 50.000 lei, păstrează-i acolo fără să-ți dăm noi dezlegare. Nu trebuie returnați la București și nici nu sunt refuzați, maestrul personal mi-a spus că nu înțelege să-i refuze. Momentan nu-i atinge. Însă sunt convins că toată montarea lui Răutu și Ninette va crăpa peste 1-2 luni și atunci situația va deveni dramatică, dacă n-am avea banii ăștia la dispoziție.”
„Montarea” despre care scrie Bedițeanu este acțiunea lui Răutu și a Ninettei Schapira de a forma un „comitet anonim care susține cheltuielile pentru îngrijirea maestrului și au lăsat-o pe duduia să moară de foame” – afirma Bedițeanu. Aflăm, de asemenea, că din acest comitet făceau parte Yehudi Menuhin, dr. Pautrier, dar și Salabert, proprietarul editurii care avea, prin semnarea unui contract cu Enescu, drepturi depline de publicare a lucrărilor sale.

În dosarul lui Enescu sunt două documente legate de acest contract:
- contractul din 30 iunie 1953, semnat de Enescu48, și traducerea lui în limba română49, care are adăugat l-a sfârșit un scurt document din 10 martie 1952, în care Enescu anulează un testament din 1951, și o împuternicește pe Maria Enescu să fie „legatară universală”. La sfârșitul acestui document, semnat de asemenea de Enescu, apare și semnătura Ninettei Schapira, în paranteza alăturată numelui său fiind adăugat numele de cod „Lucia”.
Testamentul lui Enescu este și el un document care interesează autoritățile române. Într-o notă din 19 octombrie 195450, semnată „Michel” sunt menționate următoarele: „Cu ocazia unei vizite pe care mi-a făcut-o Bedițeanu, după ce-i vorbisem de obținerea unui testament pentru noi, mi-a adus testamentele originale ale lui Enescu după care am făcut fotocopii fără să știe acesta. Deasemeni (sic!), am făcut și fotocopia contractului pe care Enescu îl are cu casa de editură Salabert, care are drepturi aproape depline asupra operelor maestrului. Una dintre clauzele acestui contract prevede că el poate fi reziliat prin denunțare, ceea ce, dacă voi reuși cu un codicil de testament, voi căuta să fac pentru a da astfel posibilitatea unei edituri de a noastre să trateze direct cu Enescu, care prin contractul cu Salabert, este imobilizat”.

De altfel, poate ca o coincidență, la 18 octombrie 195451, odată cu scrisoarea lui Romeo Drăghici către Bedițeanu, acesta atașează și o scrisoare din partea Editurii de stat pentru literatură și artă, semnată de directorul ei, în care i se propune lui Enescu să publice pentru început Suita a II-a, cea pe care Enescu o ceruse încă din 1951, „al cărui manuscris se află la Filarmonica de Stat din București, sau oricare lucrare ne-ați indica dumneavoastră”. Urmează o lungă listă a tarifelor pe măsura de muzică scrisă și procentul care se adăuga în funcție de numărul exemplarelor tipărite.

Nu numai publicarea manuscriselor lui Enescu trebuia să aducă veniturile necesare acoperirii cheltuielilor zilnice și îngrijirii Maestrului; Bedițeanu începe tranzacționarea vânzării viorilor lui Enescu, fiind evident că acesta nu va mai putea cânta niciodată. Tot din interceptarea corespondenței dintre Drăghici și Bedițeanu52, aflăm că Bedițeanu dorea să vândă vioara „Paul Kaul”, pe care i se oferise 1.200.000 de franci francezi, și îi sugerează lui Drăghici să ceară Ministerului Culturii de la București, cu 300.000 de franci mai mult. De asemenea, îi scrie lui Drăghici că este așteptat la Paris Yehudi Menuhin, căruia Enescu îi încredințase în păstrare vioara sa Guarneri, și că v-a fi rugat să o înapoieze Maestrului. Și nu în ultimul rând, pentru viitorul Muzeu Enescu, Drăghici este înștiințat că va primi „critici, programe și diverse documente prețioase” legate de activitatea lui Enescu.
Între timp viața lui Enescu este luminată de câteva evenimente neașteptate: el și Maruca sunt mutați din micul lor apartament, în elegantul Hotel Attala, „într-un apartament frumos și încăpător”53, cum îl descrie Bedițeanu. Sănătatea lui este mai bună, ceea ce îl face să fie încrezător într-o ameliorare a paraliziei; face chiar exerciții de caligrafie, pentru a-și recăpăta obișnuința de a scrie. De asemenea, două gesturi de recunoaștere a activității sale îl readuc, pentru un moment, în atenția lumii muzicale: este decorat de Fundația Schroder, iar Asociația Compozitorilor din Franța îi acordă Premiul Paganini.

Dorința lui Enescu de a i se trimite la Paris vioara Guarneri este îndeplinită, Wurlizer Luthier, atelierul unde Yehudi Menuhin dăduse în păstrare vioara, expediind-o proprietarului. Dar, așa cum avea să-i relateze Bedițeanu lui Drăghici, spre marea lui surpriză, în cutia dublă în care a sosit Guarneri-ul, mai era o vioară Paul Kaul. Bedițeanu afirmă că nu știa că vioara trimisă la București prin Legația României de la Paris, și pe care spera să obțină 1.500.000 de franci, nu era cea pe care credea că a trimis-o. Drept urmare, îl însărcinează pe Drăghici să explice autorităților române încurcătura.
Neclaritățile și încâlcelile legate de tranzacționarea viorilor nu se opresc aici, și culminează cu încurcătura creată, voit sau nu, de Legația României de la Paris, relatată de Bedițeanu în scrisoarea interceptată de Securitate la 24 noiembrie 195454: „M-au surprins rândurile D-tale în care îmi spui că ai cerut celor în drept pt. viorile Hell și Kaul frs. 2.500.000 – și că s-au aprobat și trimis aci. Ori eu te înțeleg f. bine pt. ce ai majorat suma și îți dau dreptate. Sunt sigur că te-ai gândit la Maestru, ca să aibă o substanță cât mai mare, și bine ai făcut. Însă cei de aci, când m-am dus la ei, nu mi-au spus că a venit suma aceasta, ci m-au lăsat să spun eu suma ce știam că ți-am scris, adică suma oferită de elvețian, fra. 1.200.000, la care spuneam să majorezi D-ta cu frs. 300.000. Deci le-am spus 1.500.000. Astăzi din scrisoarea dumitale aflu că trebuia să încasez 2.500.000 – pe viori plus suma ce se găsea la Legație trimisă de D-ta din drepturile ce se cuveneau. (Sumă pentru care am și confirmarea lui Mișucă55 ). Deci „ăștia” (Legația R.P.R. din Paris - n.n.56) de aici m-au dus cu preșul și astfel au obținut cele două viori cu 1.500.000 fr. în loc de 2.500.000. Așa cel puțin înțeleg eu din scrisoarea D-tale de astăzi. Bineînțeles a avut loc, între timp, confuzia cu Kaul-ul care se găsea în cutia cu Guarnerius și despre care, eu cel puțin, înțelegeam să te interesezi dar asta nu îndreptățește pe cei de aci să joace pe cifre și trebuia din capul locului, să-mi spună că a sosit X suma... adică 2.500.000.”57
Bedițeanu și Drăghici își scriu din ce în ce mai des, pentru că evenimentele care îl implică pe Enescu au o succesiune foarte rapidă. Pe 2 februarie 1955, nepoata Marucăi, Maria Ioana Cantacuzino a fost eliberată din închisoare, la intervenția primului ministru Petru Groza și a ministrului Culturii Constanța Crăciun.58 Iar Romeo Drăghici i-a telegrafiat lui Enescu la Paris ca să-i anunțe vestea.

Pe 2 martie 195559 Securitatea interceptează o scrisoare a lui Bedițeanu către Romeo Drăghici, în care îi povestește că, în urma unui denunț făcut la Ministerul de Interne și la Prefectură, i-a fost reținut pașaportul. Iar în urma unei descinderi a Siguranței franceze, au fost reținute pașapoartele lui Enescu și al Marucăi. Nu doar Bedițeanu vorbește despre acest incident, ci și o Notă60 semnată „Lungu”, în care se relatează că ginerele Marucăi Enescu, col. Ion Lupoaia61, a informat MAE Francez și DST62 – că Enescu se pregătește să plece în RPR. „O sumă de 50.000.000 fr. se află la dispoziția lui Bedițeanu în acest scop.” Intenția lui Bedițeanu de a-l interna pe Enescu în Elveția, în clinica prof. Niehans de la Vevey, de care îi vorbise și lui Drăghici într-o scrisoare, este interpretată la Paris ca fiind o manevră ascunsă pentru a-i duce pe Maruca și pe Enescu în România. Tot sursa „Lungu” mai menționează că „demersurile sunt semnate de Lupoaia, soția sa și Bâzu Cantacuzino.”
Maruca nu era la primul conflict public cu copii ei. În anii '30 conflictele lor de familie i-au agravat problemele psihice într-atât, încât a fost pusă sub tutela unui consiliu de familie. După un an de tratament într-un sanatoriu din Austria, în 1937, în consiliul de familie care i-a administrat bunurile, din care făcuse parte și Mihail Jora, vărul ei, au ajuns la concluzia, transmisă printr-o scrisoare adresată fiului ei Bâzu Cantacuzino, ca acesta să solicite tribunalului ridicarea interdicției înainte de termenul stabilit, deoarece mama sa urma să se căsătorească cu George Enescu. Neacceptarea acestei cereri, se spune în scrisoare, „ar fi o ofensă gratuită ce s-ar face omului care, cu o desăvârșită dezinteresare și cu un sentiment de rară noblețe, vrea, azi, să dea sprijinul și ocrotirea sa femeii bolnave pe care a iubit-o sănătoasă.”63
De data aceasta izbucnirea unui nou conflict între Maruca și copii ei avea să-i slăbească serios sănătate lui Enescu. Consecința absurdei descinderi a poliției a fost o serioasă criză care a durat două ore, și care, după spusele lui Bedițeanu, era „o nouă ruptură la creier.”64 Tot el mai spune că a scris un memoriu din partea lui Enescu președintelui Franței, Rene Coty65, reclamând reținere pașaportului său și pe cel al Marucăi.
Enescu nu va mai pleca niciodată din Paris, pentru că sănătatea sa se deteriorează rapid și în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se stinge din viață.

Nici după moarte sa lucrurile nu se liniștesc. Regimul de la București, încercând să realizeze un ultim beneficiu de imagine, vrea ca Enescu să fie înmormântat în țară. Transcrierea66 unei convorbiri telefonice dintre Romeo Drăghici și Bedițeanu, interceptate de Securitate, revelează cele două scene pe care se derulează ceremoniile legate de dispariția lui Enescu. La București s-au ținut discursuri la care au participat membrii guvernului. Discursul îndurerat a lui Mihail Jora a ținut auditoriul Ateneului Român în picioare. La Paris, Maruca nu poate trece nici peste durerea ei și nici peste resentimentele politice, și nu răspunde nici măcar la mesajele oficiale de condoleanțe. Drăghici încearcă prin Bedițeanu să o determine să fie de acord ca Maestrul să fie înmormântat în țară. Invocă gesturile de apreciere pe care autoritățile le făcuseră în cursul ultimilor ani. Spune chiar că „văduva lui George Enescu va fi primită în țară cum nu se poate mai bine, dar dacă nu face nici o manifestare? (...) E vorba, nu-i așa de o manifestare din partea voastră direct către oamenii de aici, direct către PREȘEDINTE67, către administrația asta...”. Bedițeanu încerca să temporizeze și să nu dea un răspuns clar. Cum în testamentul său Enescu nu precizase unde vrea să fie înmormântat, Maruca, legatara sa universală, a decis ca Maestrul să fie înmormântat la Paris, unde odihnește și azi, în Cimitirul Pere-Lachaise.

Ultimii ani ai vieții lui Enescu au fost pentru el cei mai grei și mai dramatici. Vârsta, dar mai ales boala, l-au obligat să cânte și să compună din ce în ce mai puțin. În afara celor patru lucrări68 compuse în perioada de după plecarea definitivă din România, Enescu a dorit să revizuiască Simfonia a III-a și Suita a II-a, ale căror manuscrise cere să îi fie trimise din țară. Vrea să fie ajutat în munca sa de vechiul său prieten, compozitorul Marcel Mihalovici (1898-1985, compozitor născut în România care a trăit toată viața la Paris. A studiat compoziția cu Vincent d'Indy. A compus muzică de cameră, muzică simfonică, operă.), probabil ne mai fiind atât de sigur pe forțele sale.69 Ne mai putând să aibă o activitate muzicală susținută, are treptat probleme bănești tot mai mari și ajunge din ce în ce mai dependent de cei din anturajul său.

Securitatea își dă seama de această situație și folosește toate mijloacele pentru a-și îndeplini misiunea: convingerea lui Enescu să revină în România și folosirea acestui lucru în favoarea regimului. Au început prin a studia tipul de personalitate și vulnerabilitățile fiecărei persoane vizată să devină agent de influență pe lângă Enescu. Nu erau neglijate nici cunoașterea intereselor și atragerea lor prin avantaje materiale. De aici și ambiguități greu de lămurit. Credea cu sinceritate Romeo Drăghici, cunoscând bine ce li se întâmpla compozitorilor care nu s-au pus în slujba regimului comunist, că întoarcerea lui Enescu în țară i-ar fi benefică? Este greu de dat un răspuns. Romeo Drăghici era un om abil, care a făcut pentru autorități tot ce i-a stat în puteri pentru a-l convinge pe Enescu să se întoarcă în țară.

Cu mulți ani înainte de a deveni în 1957 agent al Securității70 cu „acte în regulă” și nume de cod, spunea fără reținere că este prieten cu Petru Groza și cu Constanța Crăciun și probabil așa era. A beneficiat de o pensie specială dată de Ministerul Culturii, călătorea des în străinătate, obținând vizele necesare fără probleme. Dar, nu pot fi tăgăduite contribuția lui la păstrarea memoriei Maestrului și faptul că Muzeul Enescu s-a născut prin strădania sa.
Corneliu Bedițeanu a făcut și el un joc abil, dându-și seama că ar putea trage foloase din colaborarea cu regimul. Îi scrie clar lui Drăghici: „Ar fi bine să explici dumneata președintelui71 ceiace (sic!) vreau și intenționez pentru ei și pentru voi și să spună o vorbă la rându-i ministrului, altfel cum merg lucrurile fără rezultat pentru ei (Enescu și Maruca - n.n. I.-R.V.-A.), fără posibilitate de susținere pentru mine, mă înec. Prefer să mă întorc la Basel și aceasta cât de curând dacă nu am concursul lor..., în special al atașatului comercial. (...) Să mă prefere pe mine la afaceri de export, la preț în condițiuni egale cu străinii. Te încuviințez pe cuvânt de onoare că totul ce aș căpăta e pentru o rezervă pentru maestru și Maruka.”72

Interceptând scrisoarea citată, Securitatea află că Bedițeanu dorește să colaboreze cu autoritățile române și trage următoarea concluzie: „Ținând seamă de situația lui BEDIȚEANU pe lângă ENESCU și influența lui față de Maruca, tov. FIRU să folosească pe BEDIȚEANU pentru acțiunea proectată. Pentru aceasta tov. FIRU să cheme pe BEDIȚEANU să discute ultima situație a lui ENESCU și pentru a-l face dependent de noi să-i promită pentru viitor afaceri «serioase» din care el va avea mult de câștigat.”73 Nu este însă mai puțin adevărat că la el apelau Enescu și Maruca ori de câte ori intrau în dificultate, uneori, când problemele de sănătate ale Maestrului erau grave, chemându-l în toiul nopții.

Corespondența dintre Bedițeanu și Drăghici, parcă făcută pentru a fi citită de cei care o interceptau, este interesantă prin descrierea evenimentelor și multitudinea detaliilor conținute. Dar revelează, de asemenea, că amândoi își dau seama că pot profita de pe urma relației lor apropiate cu George Enescu. S-a creat treptat o relație avantajoasă între ei. Bedițeanu îi trimite lui Drăghici medicamente care nu se găseau în România, îi cere intervenții la personalități de rang înalt, și îi cere să-l ia sub ocrotire pe tânărul său nepot Mircea Cristescu, aflat la începutul carierei sale de dirijor: „Dă-i curaj surioarei mele și ia sub ocrotirea D-tale pe nepotul74 meu care-i foarte merituos și-ți va face mare onoare iar mie bucuria bătrâneților mele. (...) – scrie Bedițeanu la 14 octombrie 1954.75 Iar în scrisoarea din 7 noiembrie 195476, revine cu detalii: „Periile de dinți și Vadurilul sunt pe drum. Asemenea și partiturile pentru Mircea au plecat împreună cu alt rând de critici, afișe, programe, etc. și cu volumul subscripției publice pt. vioara Maestrului în 1897 (?)”77.
Scrisorile lui Bedițeanu abundă în comentarii laudative la adresa lui Petru Groza și mai ales la adresa Constanței Crăciun, și tendențioase la adresa lui George Răutu și a Ninettei Schapira, pe care, din motive nu în totdeauna clare, îi detesta.
De altfel, figura Ninettei Schapira trezește poate cele mai multe semne de întrebare. Pe de o parte, unele rapoarte ale Securității vorbesc despre ea ca despre o „agentă” care îl poate influența pe Enescu să revină în țară. Pe de altă parte, Bedițeanu o acuză vehement că, împreună cu George Răutu, ar fi „furat” semnătura lui Enescu pentru contractul cu Editura Salabert. Ori, semnarea acestui contract făcea imposibil să se mai poată realiza interesul autorităților române de a publica în țară lucrările lui Enescu. A înșelat ea încrederea autorităților române? Sau au fost altele împrejurările în care a fost semnat contractul cu Salabert, la care Ninette Schapira și Răutu au fost de față, fără ca Bedițeanu să le știe sau să vrea să le spună?
Rămân astfel de ambiguități care nu pot fi deslușite. Apropiații lui Enescu care au colaborat cu autoritățile de la București l-au și ajutat în multe împrejurări. Au crezut, poate, că pot aduce un serviciu țării, chiar dacă, nu totdeauna, dezinteresat.

În orice caz, pe George Enescu nu l-au convins să revină în țara sa, în care nu se mai simțea în siguranță.


Note de subsol

* Articolul a fost publicat anterior în Proceedings of the George Enescu International Musicology Symposium, vol. 1, Editura Muzicală, București 2011, cu titlul New Documents about George Enescu’s last years.

1 Regele Carol al II-lea (1893-1953), în 1938 a abrogat Constituția din 1923, a dizolvat partidele politice și parlamentul, instaurând propria sa dictatură. A fost nevoit să abdice la 6 septembrie 1940 și a părăsit România.
2 Guvernarea Gărzii de Fier a început la 14 septembrie 1940 și s-a încheiat prin reprimarea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941.
3 Corneliu Bedițeanu (1897-?), secretar particular a lui Enescu, în câteva scrisori trimise de la Paris lui Romeo Drăghici face referiri la faptul că Enescu era nemulțumit că i s-a luat „pământul moștenit de la tatăl său”. Bedițeanu îl citează chiar pe Enescu spunând: „ăla era pământ moștenit de la tatăl meu”. Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), fond SIE, dosar 5483, f. 52.
4 Maria (Maruka) Enescu (1879-1968), născută Rosetti-Tescanu, a fost măritată cu Mihail Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul) și al Ecaterinei. Ilie Kogălniceanu. În cartea sa Destăinuiri despre George Enescu (Editura Minerva, 1996) afirmă că Mihail Cantacuzino nu a folosit niciodată titlul princiar, ne având acest drept, dat fiind faptul că nu era descendent direct al familiei domnitorului Cantacuzino.
5 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483.
6 Emil Bodnăraș (1904-1976), ofițer de carieră, membru PCR din ilegalitate (1940). În 1932 dezertează din Armata Română și devine spion sovietic. Secretar general al Președinției Consiliului de Miniștri însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete și Șeful Serviciului Secret al Armatei (martie 1945 - noiembrie 1947). În această calitate a deținut rangul de subsecretar de stat la Președinția Consiliului de Miniștri (1 decembrie 1946 - 5 noiembrie 1947). S-a ocupat de organizarea fraudării alegerilor din 1946. Ministru al Apărării Naționale (1947-1950), ministru Forțelor Armate (1950-1955), vicepreședinte (1954-1955, 1957-1965) și prim-vicepreședinte (1955-1957, 1965-1967) al Consiliului de Miniștri. Florica Dobre (coord.), Membrii CC al PCR. 1945-1989. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 104.
7 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, f. 99.
8 Ibidem, f. 100.
9 „Între timp, curgeau articolele pe teme date în periodicele timpului, în care se încerca până și minimalizarea lui George Enescu. «Din cauza unui superficial contact cu masele și cu ambianța autohtonă și printr-o voită integrare în curentele muzicale occidentale, George Enescu nu a realizat specificul național decât în puține lucrări ale sale (...)». Zeno Vancea „Specificul național și muzica cultă românească”, în Flacăra, II, 26 (78), 2 iulie 1949, apud Octavian Lazăr Cosma, Universul muzicii românești, Editura Muzicală, București, 1993, p. 182.
10 Mauriciu Vescan,Op. cit. pag. 99.
11 Flacăra, I, 19, 9 mai 1948, p. 11, apud Octavian Lazăr Cosma, op. cit. p. 160.
12 Enescu a devenit Membru de onoare al Academiei Române la 26 mai 1916 și titular la 27 mai 1932.
13 Mircea Voicana, George Enescu. Monografie, Editura Academiei RPR, București, 1971, vol. 2, p. 1059.
14 La această adunare generală a fost anunțată donația făcută de Maria Enescu Societății Compozitorilor Români a Vilei Luminiș și a Casei de la Tescani. (Conform unei legi restrictive nou apărute, Maria Enescu nu mai putea să dețină decât un singur apartament). Apud Octavian Lazăr Cosma, op. cit., p. 150.
15 Ibidem, pp. 204-205.
16 Nota din septembrie 1952, document „Strict secret”, în ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 106-108.
17 ACNSAS, fond Rețea, dosar 314931, ff. 197-200.
18 Broșura intitulată Stabilizarea din 1947 avea următoarea dedicație: „Închin această modestă lucrare d-lui Ghe. Gheorghiu-Dej, Ministrul Industriilor și Comerțului și d-lui Ghe. Apostol, Președintele Confederației Generale a Muncii din România, ca prinos de recunoștință pentru tot ce au înfăptuit în folosul lumei muncitoare. Romeo Drăghici”. ACNSAS, fond Informativ, dosar 259548, ff. 14-41.
19 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 31, 73.
20 Margarita (Ghitta) Shapira (1892-?), pianist[ ;I profesoară de pian. În ACNSAS, fond Rețea, dosar 314931, p.39.
21 Florica Musicescu (1887-1969) a fost fiica compozitorului și muzicologului Gavriil Musicescu. Renumită profesoară, ea este considerată unul dintre fondatorii școlii românești de pian. A fost câteva decenii profesoară de pian la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București, devenită, după al Doilea Război Mondial, Conservatorul de Muzică din București. Printre pianiștii îndrumați de ea se numără Dinu Lipatti, Mîndru Katz, Radu Lupu, Constantin Silvestri, Maria Fotino, Corneliu Gheorghiu.
22 Mihail Andricu (1894 -1974), a fost compozitor și profesor(1948-1959), membru corespondent al Academiei Române (1948). A fost de asemenea, unul din creatorii muzicii simfonice și de cameră de inspirație folclorică. A compus 10 simfonii, baletele Taină și Luceafărul, muzică de cameră și instrumentală. A fost distins cu titlul de "Maestru emerit al artei" și cu Premiul de stat. Printr-o dispoziție din 21 noiembrie 1959 autoritățile comuniste au interzis orice referire publică la persoana sau opera lui, Mihail Andricu fiind acuzat de Securitate că are contacte cu diplomați străini, lucru interzis în timpul regimului comunist.
23 Mircea Cancicov (1884-1959). Avocat, om politic. Fost ministru de Finanțe în mai multe guverne între 1936-1939, membru de onoare al Academiei Române. A fost arestat la 5 octombrie 1946 și condamnat la 20 de ani temniță grea. A executat pedeapsa în închisorile Aiud, Văcărești, Râmnicu Sărat. A decedat în închisoarea Râmnicu Sărat la 25 decembrie 1959. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 1-22, passim, fond Informativ, dosar 259891, vol. 1, passim; Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor (AANP), fișele matricole penale.
24 Constantin „Atta” Constantinescu (1896-1954). Avocat, ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Ion Antonescu (6 octombrie 1943 - 23 august 1944). A fost arestat la 21 august 1948 și condamnat la 5 ani închisoare corecțională. A executat pedeapsa în închisorile Jilava, Aiud, Văcărești. A fost eliberat la 25 septembrie 1953. Informații din fișa matricolă penală din AANP.
25 Enescu a fost invitat de Uniunea Compozitorilor la Săptămâna Muzicii Românești; într-o scrisoare adresată președintelui de atunci al Uniunii, Matei Socor, Enescu se scuză că nu poate veni, invocând probleme de sănătate. Viorel Cosma, op. cit., vol. 2, p. 122.
26 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 109-112. Materialul său are următoarea rezoluție: „Tov. Serghei personal”. Este vorba despre Serghei Nicolau (Nikonov) (1905-1999). Membru al grupului de spioni sovietici din anturajul lui Gheorghiu-Dej din perioada detenției de la Doftana. După instaurarea comunismului general locotenent, directorul general al Serviciului Secret de Informații (1947-1951) și șef al Direcției de Informații a Armatei (1954-1960). Soția sa a fost secretara personală a lui Gheorghiu-Dej la începutul anilor ’50. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturi Comuniste din România, Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, eds. (în continuare CPADCR...), Raport final, Editura Humanitas, București, 2007, p. 770.
27 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 109-112.
28 Constantin (Bâzu) Cantacuzino (1905-1958), fiul Mariei și a lui Mihail Cantacuzino, a fost unul dintre aviatorii militari de elită ai celui de al Doilea Război Mondial. A fost tatăl romancierei Oana Orlea (nume real Maria Ioana Cantacuzino).
29 Este vorba de publicațiile românești care apăreau în Franța.
30 Într-o scrisoare adresată lui Enescu, datată 7 iulie, Romeo Drăghici confirmă că a fost vizitat de Lăzăreanu, care i-a dat o scrisoare. ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, f. 5.
31 Într-un document din dosarul lui Enescu se spun următoarele: „De asemenea se semnalează că Mihail Andricu a primit o scrisoare de la compozitorul român Enescu George, care se află la Paris, în care acesta arată că ar dori să vină în țară. Mihail Andricu a trimis această scrisoare la Comitetul Central al P.M.R.”. Ibidem, f. 11.
32 Ibidem, f.f. 5-8.
33 Scrisoarea este nedatată, dar referirea la terminarea de curând a baletului „după Luceafărul lui Eminescu” compus în 1951, ne indică faptul că ea este din acel an sau de la începutul anului 1952. Ibidem, f.f. 34.
34 Octavian Lazăr Cosma, op. cit., p. 247.
35 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 12-18.
36 ACNSAS, fond Rețea, dosar 314931, f. 79.
37 Într-un alt document, redactat de șeful Direcției I, este menționată sculptorița Margareta Lavrilliere (născută Cosăceanu), care „duce o activitate marcantă în colonia democrată (românească - n.n. I.-R.V.-A.)”, și care „ne-a dat informații prețioase referitor la Enescu și este gata a colabora cu noi în scopul urmărit.” În: Referat privind propuneri pentru aducerea în țară a lui George Enescu. Document „strict secret”, semnat de general maior Vasile Vîlcu, șeful Direcției I a Securității. ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 22-25.
38 Viorel Cosma, op. cit., vol. 1, p. 410.
39 Maria Ioana Cantacuzino (1936-2014). Fiica aviatorului Constantin (Bâzu) Cantacuzino, (fiul Marucăi Cantacuzino Enescu), și a Ancăi Diamandy. A fost arestată la 11 iunie 1952, pe când era elevă la liceu, și internată administrativ pentru 48 de luni. A executat pedeapsa în închisorile CTB, Pipera, Târgșor, Mislea, Văcărești, Jilava, Malmaison. A debutat ca scriitoare sub pseudonimul Oana Orlea. A plecat definitiv din România în anul 1980 și s-a stabilit în Franța. Și-a descris experiența de detenție în cartea Ia-ți boarfele și mișcă! Interviu realizat de Mariana Marin, Editura Cartea Românească, București, 1991 (și alte ediții ulterioare). Informații din fișa matricolă penală din AANP.
40 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 22-25.
41 Generalul Vasile Vîlcu (1910-1999), șef al Departamentului „A” din Direcția Generală a Securității Statului (1952-1954); șef al Direcției I Informații Externe din M.A.I. (1954-1955). Ulterior a ocupat diverse funcții în structurile Partidului Comunist Român cum ar fi președintele UNCAP, membru al Consiliului de Stat al R.P.R./R.S.R. (din 1961); prim-secretar al Comitetului județean de partid Constanța, președinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Constanța (în 1973), membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (1974-1979); membru, președinte și vicepreședinte al Comisiei Centrale de Revizie (1979-1989) ș.a.. Florica Dobre (coord.), op. cit., p. 610.
42 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, f. F. 22-25.
43 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, f. 27.
44 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, f.f. 22-25.
45 Gheorghe Răutu (în Franța cunoscut ca George Răut), frate vitreg al violistului și profesorului Ionel Ghiga, s-a stabilit în Franța în 1914 și a fost directorul Băncii Marmorosch-Blank de la Paris. A fost președintele Ligii Românilor liberi de la Paris și liderul Rezistenței Române. Enescu îl cunoștea din tinerețe. ACNSAS, fond Rețea, dosar 314931, f. 16.
46 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483 f.f. 31-34.
47 Și „Lucia” îi scrisese mamei sale la București despre acest accident cerebral, menționând, că deși paralizat, Enescu era perfect lucid. Mai menționează, de asemenea, că își petrece timpul liber la Enescu acasă. Ibidem, f. 28.
48 Ibidem, ff. 70-71.
49 Ibidem, ff. 72-73.
50 Ibidem, f. 69.
51 Ibidem, f. 49.
52 Ibidem, f. 50.
53 Scrisoarea lui Bedițeanu către Drăghici din 7 noiembrie 1954. Ibidem, f.f. 51-53.
54 Ibidem, f.f. 54-57.
55 Mihail Jora confirmase într-o scrisoare că Enescu avea de primit din țară drepturi de autor.
56 Adăugat de traducător în textul dactilografiat al scrisorii.
57 Pe scrisoarea interceptată există următoarea rezoluție: „Față de cele arătate mai sus propunem: Să înaintăm M.A.E. o notă după prezenta scrisoare, pentru a putea trimite Legației R.P.R. din Paris instrucțiunile corespunzătoare asupra prezentului caz. Deasemenea propunem ca să trimitem Rezidenței noastre din Paris o copie după prezenta scrisoare pentru a lua cunoștință despre cele arătate de Bedițeanu”. Șeful Biroului Gheorghe Ionescu. La data de 1 decembrie 1954, Vasile Vâlcu, șeful Direcției I adaugă: „Sunt de acord cu propunerile făcute”.
58 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, f.f. 64-65.
59 Ibidem, f.f. 66-67.
60 Ibidem, ff. 75-77.
61 Colonelul Ion Lupoaia era soțul Alicei Cantacuzino, fiica Marucăi Cantacuzino Enescu și a primului ei soț, Mihail Cantacuzino.
62 Departamentul Securității Teritoriului.
63 Arhivele Naționale ale României, fond 1045 Cantacuzino C. M. (Bîzu), vol. 458, ff. 20-22.
64 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, f. 68.
65 Rene Coty (1882-1962), președintele Franței între 1954-1959.
66 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 82-87.
67 Este vorba de Președintele Consiliului de Stat, dr. Petru Groza (1884-1958), avocat, om politic. Președinte fondator al Frontului Plugarilor (1933-1953), prim-ministru în mai multe guverne comuniste (6 martie 1945 - 2 iunie 1952), președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958). CPADCR, op. cit., pp. 794-795.
68 Uverture de concert sur des themes dans le caractere populaire roumain pentru orchestră, în la major, op.32 (1948), Quartuor a cordes op. 22 nr. 2 (1950-51), Vox maris pentru orchestră, tenor și cor, pe un text de Rene Willy (cca 1929 - cca 1950-51), Symphonie de chambre pour douze instruments solistes op. 33.
69 Marcel Mihalovici (1898-1985), compozitor născut în România care a trăit întreaga sa viață la Paris. A studiat compoziția cu Vincent d’Indy. A compus muzică simfonică, muzică de cameră și operă.
70 Despre această dorință a lui Enescu Bedițeanu îi scrie lui Drăghici în scrisoarea sa din 7 noiembrie 1954. ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 51-53.
71 Este vorba de Președintele Consiliului de Stat, dr. Petru Groza.
72 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 35-36.
73 Ibidem, f.f. 35-36.
74 Este vorba de Mircea Cristescu (1928-1996), fiul sorei lui Bedițeanu, Aurelia Cristescu, care v-a urca în ierarhia vieții muzicale, devenind unul dintre dirijorii Filarmonicii „George Enescu” din București.
75 ACNSAS, fond SIE, dosar 5483, ff. 42-43.
76 Ibidem, f.f. 51-53.
77 Au fost redate abrevierile și semnele de punctuație din text.


Bibliografie selectivă

Cărți:

- Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a R.S.R. Institutul de Istorie a Artei (1971). George Enescu - Monografie. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
- Academia R.P.R. (1964).George Enescu. Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R.
- Malcolm N. (1990). George Enescu: his life and music. London: Toccata Press
- Cosma Octavian Lazăr, (1993). Universul muzicii româneşti Bucureşti: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
- Cophignon, Alain, George Enescu, Institutul Cultural Român, 2009, București.
- Sandu-Dediu Valentina, (2002). Muzica românească între 1944-2002. Bucureşti: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
- Manoliu George, George Enescu - poet și gânditor al viorii, Ed. Ars Docendi, București.
- Studii de muzicologie, editat de Uniunea Compozitorilor din R.P.R., nr. 9, 1958.
- Kogalniceanu Ilie, (1996). Destăinuiri despre George Enescu. Bucureşti: Editura Minerva.
- Cosma Viorel, (1981). George Enescu - scrisori. Bucureşti: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din R.S.R..
- România - Viaţa politică în documente -1946, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996.)

Documente:

- Dosar S.I.E. nr. 5483. Arhiva C.N.S.A.S..
- Dosar de rețea nr. 314931. Arhiva C.N.S.A.S..
- Fond 1045, vol. 458. Arhivele Naţionale ale României (National Archives of Romania).
- Dosar informative nr. 259548, Arhiva C.N.S.S.