RO | EN

Muzicieni în arhive

Muzicieni români - Biografii ascunse în arhivele securității

Paul Constantinescu

Paul Constantinescu1 a apărut în muzica românească ca o stea, ca o mare speranţă a componisticii; la numai 22 de ani, al doilea opus al său, Suita românească2, a fost premiată la Concursul de compoziţie George Enescu; la 23 de ani3 a devenit membru al Societăţii Compozitorilor Români; la 25 de ani compusese deja o operă4 care a avut premiera la Opera din Bucureşti; la 30 de ani era elogiat de cronicarii muzicali şi premiat pentru poemul coregrafic Nuntă în Carpaţi5. Cine s-ar fi putut gândi că un artist, cu o apariţie atât de spectaculoasă pe scena muzicii româneşti, va avea toată viaţă un destin bivalent. Fiecare reuşită în planul componisticii sau ascensiune în ierarhia profesională au avut şi un revers dureros.

În noiembrie 1935 Paul Constantinescu debutează la Opera Română din Bucureşti, cu lucrarea O noapte furtunoasă, tânărul compozitor bucurându-se de colaborarea unor cântăreţi prestigioşi şi a dirijorului Ionel Perlea6. Critica muzicală a salutat premiera ca pe un eveniment. În cronica sa, scriitorul Mihail Sebastian7, împătimit ascultător de muzică, fin cunoscător al dramaturgiei lui I.L. Caragiale, scria: "Încercarea tânărului compozitor Paul Constantinescu este o directă şi fericită traducere muzicală a mahalalei româneşti surprinsă în pitorescul ei sonor şi trecută din dialogul lui Caragiale în jocul dialectic al orchestrei. (...) Verva, ironia, humorul, acestei mici opere comice sunt cu adevărat pe linia lui Caragiale."8

Într-un alt registru este articolul semnat de Nicolae Bogdan, apărut în ziarul legionar Porunca Vremii9; dincolo de criticile aduse operei, articolul se distinge prin stridenţa remarcilor antisemite la adresa lui Paul Constantinescu. Acesta a fost primul dintr-un şir de articole de aceeaşi factură, publicate în acest ziar dar şi într-o altă gazetă legionară, Acţiunea Românească10. De altfel, preocuparea constantă a lui Paul Constantinescu de a crea un stil componistic fundamentat pe folclorul românesc, subliniată de Virgil Gheorghiu în 1936, în articolul Muzica românească11, dintr-un motiv sau altul, era ignorată de semnatarii acestui gen de articole, care pretindeau că sunt promotori ai valorilor naţionale.

În perioada următoare creaţia lui Paul Constantinescu ajunge în centrul atenţiei criticilor muzicali. „Jocurile olteneşti, după muzica lui Paul Constantinescu, au însemnat încă o mândrie a plasticei româneşti şi un nou îndemn pentru baletul românesc.”- scria cronicarul ziarului Universul, în 193812. „O instituţie oficială ar trebui să întreprindă tipărirea unor pagini ce iau loc printre puţinele opere de artă românească vrednice în faţa străinilor să ne reprezinte spiritul şi pitorescul naţional” – scria în 1939 Emanoil Ciomac13 despre baletul Nuntă în Carpaţi.

Șicanele din articolele publicate în ziarele Porunca Vremii şi Acţiunea Românescă, nu ar fi putut afecta biografia compozitorului, dacă, prin insistenţa lor şi datorită conjuncturii politice create în anul 1940, nu ar fi determinat conducerea Societăţii de Radio, unde Paul Constantinescu funcţiona din 1936, să-i ceară aceastuia să justifice prin acte faptul că este creştin ortodox14, la fel ca şi părinţii şi bunicii săi.15 Dar ceea ce frizează incredibilul este faptul că, după Rebeliunea Legionară din 21-23 ianuarie 1941, Paul Constantinescu este licenţiat de la Societatea de Radio „ca ne mai prezentând destulă încredere”.16
Acest incident va schimba radical mersul vieţii compozitorului, timp de 22 de ani, până la sfârșitul vieții sale, fiind, aproape fără întrerupere, în atenția poliţiei, şi apoi, după instalarea regimului comunist, urmărit de Securitate.

Din propriile memorii înaintate autorităţilor - păstrate în Dosarul Informativ nr. 71717 aflat în arhiva C.N.S.S, instrumentat pe numele lui, aflăm că i se aduc două acuzaţii:
- că ar fi fost membru al mişcării legionare.
- că ar fi participat la evenimentele petrecute la radio în timpul Rebeliunii Legionare.
În memoriul din 23 ianuarie 1943, adresat Prefectului Poliţiei Capitalei, Paul Constantinescu răspunde punctual acuzaţiilor: „Nu numai că nu am luat parte la rebeliune (mai ales că nici nu eram în Societatea de Radio în acel timp, având un mic concediu pentru a-mi termina o lucrare personală), dar nici n-am fost înscris în Mișcarea Legionară.”
Și, menționează de asemenea: „(…) pentru simplul fapt de a fi orchestrat imnuri legionare (lucru care mi s-a cerut de însuşi directorul de programe, domnul D. Mugur, care la venirea legionarilor mai funcţiona încă) cred că ar trece peste orice urmă de omenie de a fi făcut eu responsabil, acesta fiind serviciul meu în acel timp la Societatea de Radio.”

Din acest memoriu aflăm şi faptul că noul director al Societății de Radiodifuziune, Vasile Ionescu, numit după evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, nu a avut nici o întâlnire cu Paul Constantinescu, acesta ne fiind chemat când au fost anchetați ceilalți funcționari, care au fost, ca şi el, licenţiaţi.

În schimb, Paul Constantinescu ajunge să fie investigat de Serviciul Special de Siguranță, al Prefecturii Poliţiei Capitalei. Pare credibilă apartenența lui Paul Constantinescu la Mișcarea Legionară, după ce, în numele ideologiei ei, a fost public umilit în ziare şi, fiind obligat de conducerea radioului, a trebuit, să probeze cu acte originea sa etnică şi religia? De asemenea, se pune întrebarea, ar fi pornit ziarele legionare o campanie atât de virulentă împotriva unui evreu devenit membru al Mișcării Legionare?

Sunt documente care probează faptul că Paul Constantinescu nu pare să fi fost interesat de politică. Într-o scrisoare adresată prof. George Breazul în 1934, după întoarcerea de la studiile făcute la Viena, compozitorul are două referiri critice la adresa mediului politic din țara noastră dar și din Austria. În prima, vorbeşte despre felul cum politicienii îşi foloseau influenţa chiar şi în probleme minore, cum ar fi obţinerea unui post de profesor suplinitor: „După cum am auzit, suplinirile sunt în funcţie de intervenţii şi mai ales de politicieni, care învârtesc totul.” În legătură cu evenimentele politice din Austria anului 1933, an cu puternice conotaţii istorice18, compozitorul menționează: „Acum vienezii se ţin de revoluţie mai mult decât de muzică, lucru care nu mă pasionează prea mult.”19.

În timpul scurtei guvernări a Mișcării Legionare (septembrie 1940 - ianuarie 1941), nu s-ar putea spune că Paul Constantinescu sau lucrările sale au fost promovate. În decembrie 1940, sub forţa presiunilor politice, au fost organizate sub patronajul Mișcării Legionare două concerte simfonice; în nici unul dintre ele nu au fost prezentate lucrări compuse de Paul Constantinescu.20

Licenţierea lui de la Societatea de Radio a determinat deschiderea unui „dosar special cu nr. 12059”21, iar Serviciul Poliţiei de Siguranţă a început investigaţiile. Toate instituţiile în care activase Paul Constantinescu sau la care depusese memorii pentru a i se clarifica situaţia şi pentru a-şi putea dovedi neapartenența la Mișcarea Legionară, Ministerul Culturii şi Cultelor, Preşedinţia Consiliului de Ministri, Prefectura Poliţiei-Serviciul Poliţiei de Siguranţă, au cerut să fie cercetat.

O notă datată 13 mai 194322, trece în revistă acţiunile diverselor servicii ale poliţiei care îl au în atenţiei pe Paul Constantinescu:
- „(...) În anul 1942 (Paul Constantinescu – n.n.) a reclamat D-lui Mareşal Antonescu că e şicanat pe chestia legionară, deşi nu a făcut parte niciodată din mişcare.
- Preşedinţia Consiliului de Miniştri a cerut informaţii referitor la antecedentele numitului.”
- Agentura I-a cu referalul nr. 293 din 15 iunie 1942, „face cunoscut că susnumitul este cunoscut şi supravegheat spre a i se stabili activitatea.
- Agentura cu referatul nr. 406 din 3 iulie 1942 precizează că susnumitul este cunoscut la fişele P.P.C. unde posedă dosar individual nr.11729 din care rezultă că i s-a făcut o descindere şi percheziţie la domiciliu însă nu s-a găsit nimic compromiţător, totuşi a fost demis de la Soc. de Radiodifuziune care nu mai putea să-i acorde încredere (…).”
- „În prezent nu se manifestă pentru Mișcarea Legionară, totuşi este ţinut în evidenţă pentru supraveghere. Pe linie informativă nu a apărut ca activant (sic) în Mișcarea Legionară clandestină.(…).

Într-un document al Direcţiei Generale a Poliţiei tot din 13 mai 1943, este menționat răspunsul Prefecturii Poliţiei Capitalei (PPC) dat Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor, care cerea înaintarea „fişei speciale cerută de Preş. Cons. de Miniştri pentru numirea d-lui Paul Constantinescu profesor provizoriu la Conservatorul de Muzică. PPC la această adresă face cunoscut că „susnumitul la fişele şi la fişierele PPC nu se găseşte înregistrat iar din activitatea sa, până în prezent se constată că nu a dat ordin la suspiciuni.” 23.

După pierderea postului de la Radio, Paul Constantinescu a fost angajat consilier muzical la Oficiul Naţional al Cinematografiei. La cererea Ministerului Propagandei Naţionale, Serviciul Poliţiei de Siguranţă, Serviciul Special de Informaţii, Direcţia Generală a Poliţiei şi Prefectura Poliţiei Capitalei, la 7 iunie 1943, au dat “aviz favorabil”24 angajării lui.

De asemenea, în 1942, Paul Constantinescu s-a prezentat la concurs pentru a deveni profesor titular la Catedra de armonie şi compoziţie bisericească a Conservatorului Regal de Muzică şi Artă dramatică din Bucureşti. Academia Română l-a desemnat pe George Enescu președinte al comisiei, iar membrii ei au fost: Mihail Jora, directorul Conservatorului din București, Marţian Negrea, reprezentant al consiliul profesoral, Tiberiu Brediceanu şi Ion Borgovan, delegaţi de Ministerul Culturii Naţionale. Întreaga comisie a opinat, dat fiind valoarea incontestabilă a candidatului, ca Paul Constantinescu „să fie chemat prin numire la catedră”25 și nu prin concurs. Dar, conform legii în vigoare, pentru a fi validată o astfel de propunere, ea trebuia să fie votată de două treimi dintre membrii consiliului profesoral al Conservatorului. Propunerea comisiei nu a întrunit numărul necesar de voturi, iar conform procesului verbal al ședinței, principalii opozanţi au fost profesorii Ştefan Popescu şi Dimitrie Cuclin.26

În cei peste trei ani în care diferite instituţii de cultură la care lucra, inclusiv Conservatorul de Muzică şi Artă dramatică, cereau referinţe despre omul Paul Constantinescu, diferitelor direcţii şi servicii ale poliţiei, compozitorul Paul Constantinescu era în plină ascensiune profesională. Într-un raport al Serviciului de presă al Legaţiei României de la Viena, din 29 octombrie 1943, sunt consemnate următoarele: „Sâmbătă 9 octombrie a avut loc la Opera de Stat din Viena reprezentarea baletului Nunta din Carpaţi (sic) de Paul Constantinescu cu care prilej întreaga presă vieneză a consacrat lungi elogii tânărului compositor şi muzicii româneşti.”27 Ca o paranteză, suita din baletul amintit a fost cântată, în aceeaşi perioadă, la Berlin şi figura în programele concertelor dirijorului George Georgescu de la Stocholm şi Helsinki.

În ţară, Paul Constantinescu este distins în 1940, cu Meritul Cultural clasa a-II-a, şi apoi, în februarie 1943, cu aceeaşi distincţie clasa I-a, şi cu Ordinul Coroana României.28.

Schimbările survenite în România după 23 august 1944, ascensiunea agresivă pe scena politică a Partidului Comunist, tendința tot mai evidentă de a ține sub control întreaga societate, de a reprima orice opoziție, de a transforma arta într-un instrument al propagandei ideologice, au făcut ca personalitățile din domeniul artei să fie atent urmărite, mai ales cele care nu s-au pus imediat în slujba noii puteri.
Schimbările politice, au agravat şi mai mult situaţia lui Paul Constantinescu. O notă a Comisariatului 17 Poliţie, datată 20 septembrie 1945, semnalează punerea lui sub supraveghere, pentru a afla „actuala şi viitoarea orientare, activitatea şi legăturile cu caracter politic.”29

Poliția și, mai târziu Securitatea, vor fi interesate nu doar de aceste elemente. Ambele instituții, ignorând complet concluziile investigațiilor făcute începând cu anul 1941, legate de acuzația de a fi fost implicat în activitatea Mișcării Legionare, vor reitera în mai multe documente faptul că Paul Constantinescu ar fi fost angajat în 1936 la Radio pentru că era „simpatizant legionar”, sau, că în timpul Rebeliunii Legionare ar fi ajutat „la umplerea unor sticle cu benzină, care urmau să fie întrebuinţate contra armatei.”30"

Pentru prima dată însă, documentele redactate după 1945, deşi menționează că investigațiile diferitelor servicii ale poliției au infirmat acuzațiile privind activitatea legionară a lui Paul Constantinescu („La fişele Direcţiei Poliţiei de Siguranţă nu este cunoscut”- consemnează Serviciul Pol. De Siguranţă31 la 21 aprilie 1945 şi Raportul Brigăzii I-a Siguranţă32 din 29 aprilie acelaşi an), adaugă în schimb, câteva noi elemente. În afară de aşa-zisa „participate la rebeliune”, este menționată colaborarea, pe când era consilier muzical la Oficiului Național al Cinematografiei, cu doi membrii ai Mișcării Legionare: Horia Igiroşanu şi „ing. Sfinţescu”. Primul a fost regizor şi a lucrat un timp la Oficiul Naţional al Cinematografiei. Fiind angajat al oficiului, Paul Constantinescu l-a cunoscut pe Horia Igiroșanu și este foarte posibil să fi colaborat cu el. Este improbabil însă, să fi colaborat cu inginerul Duiliu Sfinţescu33, căci despre el este vorba, care, înainte de a pleca definitiv din România, în 1941, a lucrat la Căile Ferate. Inginerul Duiliu Sfinţescu a publicat în 199634 o carte în care doreşte să aducă lămuriri asupra a ceea ce a fost Mișcarea Legionară. Numele lui Paul Constantinescu, nu este menţionat, deşi autorul vorbeşte despre diverse personalităţi care au aderat la Mișcarea Legionară sau pe care el îi considera simpatizanţi ai mişcării.

Mai mult, cartea conţine un capitol intitulat Cum am compus cântecele legionare35, scris la Milano de Ion Mânzatu, cel care fusese numit, în timpul guvernării legionare, Director General al Societăţii Radiodifuziunii, şi ale cărui marşuri legionare au fost orchestrate de Paul Constantinescu, așa cum menționează compozitorul în memoriul său din 1943. În cele 15 pagini ale capitolului, autorul, care dă detalii referitoare la împrejurările în care a compus marșurile, la persoanele care l-au încurajat să le compună, nu menţionează numele lui Paul Constantinescu, nici ca orchestrator al marşurilor, nici ca membru al Mișcării Legionare. Un compozitor care spunea despre creaţiile sale că sunt „dulcege şi romantice”, care nu a depăşit genurile romanţei şi ale cântecelor militante, să nu amintească de colaborarea cu un compozitor de talia lui Paul Constantinescu, dacă aceasta ar fi fost mai mult decât o obligaţie de serviciu impusă compozitorului de conducerea de atunci a Radioului? Dacă ar fi fost vorba de colaborarea cu un „simpatizant” sau un membru al Mișcării Legionare de ce să nu-l fi menţionat, cu atât mai mult cu cât, la data la care Ion Mânzatu a scris capitolul, 16 august 1978, Paul Constantinescu nu mai era în viaţă?

Dincolo de ochii vigilenţi ai autorităţilor, creaţia lui Paul Constantinescu s-a îmbogăţit cu lucrări diverse ca stiluri şi dimensiuni, de la cântece şi colinde, jocul popular pentru orchestră simfonică, Olteneasca, la Concertul pentru orchestră de coarde36, oratoriile Patimile Domnului37 (lucrare premiată în 1946) şi Naşterea Domnului. Paul Constantinescu a compus cu mare succes şi muzică de film. Într-un interviu din 1943 spunea: „Despre muzica de film, ca unul îndrăgostit de expresia imaginii în mişcare, pot să spun că am fost, cred, primul în ţara noastră care a îmbrăţişat-o cu căldură şi de la filmul documentar Ţara Moţilor din 1938 – (premiat la Cocursul de film de la Veneţia, în 1939 - n.n.) -, până la Delta Dunării (probabil este vorba de filmul Paradisul pescarilor, distins cu premiu acordat pentru muzică în 1943 - n.n.) şi Scrisoarea pierdută, mi-a fost un drum şi o preocupare.”38.

Dacă filmele menţionate de compozitor aveau subiecte care nu aveau să atragă suspiciuni de ordin ideologic sau politic, compunerea muzicii filmelor Uzinele Malaxa (1940) și a documentarului de război România în lupta contra bolşevismului/Războiul nostru sfânt39, premiat la Veneţia în 1941, cu siguranţă nu a trecut neobservată, chiar dacă nu sunt consemnate în documentele poliției și Securității.

Baletul Nuntă în Carpaţi, atât de lăudat la premieră, a fost ani la rând un cap de acuzare împotriva lui Paul Constantinescu, mai ales datorită punerii lui în scenă la Opera din Odesa, în 1942. Menţionarea sa în rapoartele poliţiei şi Securităţii, ca fiind o lucrare „naţionalistă”, denaturează sensul pe care autorii lui, Paul Constantinescu şi balerina Floria Capsali, l-au gândit. Trebuie amintit că baletul a fost conceput, după ce, în anul 1929, Paul Constantinescu, Floria Capsali, Mac Constantinescu, realizatorul decorurilor premierei baletului, ş.a. au făcut în comuna Fundul Moldovei o cercetare etnoculturală, fiind membrii unei echipe de cercetători condusă de prof. Dimitrie Gusti. Aşa cum avea să menţioneze Floria Capsali într-un interviu din 1971 „chiar înainte de a începe scenariul, am ales cu Paul Constantinescu muzica (…). Cum compozitorul nu s-a oprit doar la muzicile din Fundul Moldovei ci a ales elemente (şi – n.n.) din alte regiuni, baletul a căpătat titlul mai general pe care îl are azi. Momentul Nuntă în Carpaţi a constituit primul balet românesc de inspiraţie folclorică (…).”40 Într-un alt interviu din acelaşi an, prilejuit de repunerea în scenă a baletului la Opera Română din București, Floria Capsali detaliază contextul apariţiei lucrării: „Paul Constantinescu a început să lucreze la balet din 1933. Când muzica a fost în sfârşit gata, la lectură au asistat după câte îmi amintesc Jora, Brăiloiu, Mac Constantinescu, Mihail Sebastian, Dan Botta, printre alţii – cu toţii au fost entuziasmaţi de lucrare, fiind primită cu unanimitate de Consiliul Operei.”41

Începând cu anul 1951 Paul Constantinescu reintră în atenţia autorităţilor, de fapt a noi înfiinţatei instituţii, Securitatea Statului, şi, la 23 februarie 1952, aceasta hotărăşte deschiderea unui dosar de verificare pe numele lui, fiind „cunoscut ca element dubios, iar în prezent se manifestă duşmănos faţă de muzica progresistă.”42

Prin deschiderea dosarului, Securitatea urmărea să stabilească:
- „Activitatea politică şi profesională din trecut şi prezent;
- cu cine întreţine corespondenţă în străinătate şi ce cuprinde;
- ce legături de prietenie are şi cu cine se întâlneşte mai des;
- ce atitudine are faţă de regim.”

De asemenea, documentul menționează și propunerile ca Paul Constantinescu să fie „supreveghiat informativ”, prin „mijloace tehnice”, aceasta însemnând supraveghierea convorbirilor telefonice, interceptarea corespondenţei, dar și recrutarea „unui informator din (sic) prietenii săi intimi.”

Cinci agenţi cu numele de cod „Hans Roth”, „Raul”, „Ion Balotă”, „Rodica” şi „David”, dar şi alţi oameni din anturajul compozitorului, sunt chestionaţi și vor da, ani la rând, informaţii. „Hans Roth”, cel care, aşa cum scrie în nota sa informativă, îl ajuta pe Paul Constantinescu să traducă în limba germană libretul operei O noapte furtunoasă, care urma să fie pusă în scenă în Germania, vorbeşte despre un om care nu are „nimic comun cu ideile şi idealurile de azi.”43 „Ion Balotă”, informează că Paul Constantinescu, făcând parte dintr-o delegaţie a Uniunii Compozitorilor care a fost la Viena, „a ridicat şi a cheltuit o sumă destul de însemnata de la editură, care i-a strâns şi a păstrat în depozit drepturile de autor (..).”2 Este vorba despre Editura Universal, care publicase, înainte de război, lucrări ale lui Paul Constantinescu, printre care și Nuntă în Carpați.44

Şeful Serviciului de cadre al Uniunii Compozitorilor, Ion Dragomir, transmite şi el caracterizări, în care menţionează că Paul Constantinescu este „un element de mare talent”, reiterează așa-zisa istorie a trecutului lui legionar, dar şi faptul că are „o atitudine ostilă regimului. Nu scrie nimic pentru mase, nu admite critica şi nici îndrumarea.” Și concluzionează: „Nivel politic şi ideologic scăzut, din punct de vedere politic nu se poate avea încredere în el.”45 Oameni din anturajul lui, profesorii de la consevator, Nic. Parocescu46 şi A. Gherţovici, sunt întrebaţi de serviciul de cadre al Uniunii Compozitorilor sau direct de ofiţerii de securitate despre activitatea lui Paul Constantinescu. I se recunosc meritele artistice, sinceritatea şi corectitudinea, dar este subliniată ostilitatea faţă de regimul comunist, argumentată „prin formaţia sa (elev a lui Jora) şi prin legăturile sale cu clerul.”47

Paralelismul biografiilor lui Paul Constantinescu continuă: este premiat, în 1951, cu Premiul de Stat clasa a-II-a, Uvertura „Juventus” obţine o menţiune la Helsinki în 1952, iar Concertul pentru pian şi orchestră, Premiul de Stat clasa I, în 1954.48 Mai este distins cu titlul de Maestru emerit al artei, în 1955, iar în 1959, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, i se conferă Ordinul Muncii „pentru merite deosebite în domeniul creaţiei muzicale şi al învăţământului muzical românesc.”49 Culmea ironiei este că un referat al securităţii din 1959, care aminteşte o parte dintre aceste distincţii, are următoarea rezoluţie: „Să fie trecut în condiţia de suspect.”50 Şi într-adevăr va fi urmărit ca un suspect.

În februarie 1959 telefonul familiei Paul Constantinescu este pus sub urmărire pentru mai multe luni, convorbirile fiind transcrise pentru a fi analizate. Conform Notei nr. 2, din 25 martie 1959, Paul Constantinescu este urmărit pe stradă pas cu pas şi fotografiat.51

Înbolnăvirea gravă a soţiei sale, Maria Ana, îl pune pe Paul Constantinescu într-o situaţie disperată, care crează securităţii noi posibilităţi de a-l urmări. Încercând să o trimită la tratament la Viena, soții Constantinescu solicită autorităților eliberarea paşapoartelor. Două documente din 1959 ale Direcţiei control stăini şi paşapoarte, cer respingerea cererii lor. Maria Ana Constantinescu va fi totuşi operată la Viena. O notă informativă a agentului „Raul” lămureşte miracolul plecării d-nei Constantinescu: „Menţionez nenorocirea care a lovit pe soţia lui Paul şi care îl face să sufere foarte mult, anume pierderea ochilor. Îmi spunea că numai datorită tov. Constanţa Crăciun poate să-şi îngrijească soţia, că s-a arătat cu atâta înţelegere şi bună voinţă faţă de el şi de marea nenorocire a lor (sic).”

Corespondenţa dintre soţii Constantinescu, este interceptată, deschisă şi fotografiată, deconspirând pentru un public neavenit legătura lor foarte strânsă: „Cred că ţi-a plăcut acrostihul, - îi scria la 4 martie 1959 Paul Constantinescu soţiei sale - dar să bagi de seamă să nu-l boceşti că nu-ţi prinde bine; ai primit scrisoarea cu mărţişorul? Eu am primit scrisoarea scrisă prin mâna lui Frau dr. Hift (…).” 52.

Acelaşi regim îl au toate scrisorile pe care Paul Constantinescu le primeşte sau le trimite prietenilor. Evident, subiectele lor nu au conotaţii politice sau ideologice, informaţiile fiind de ordin personal sau legate de viaţa muzicală, ca în scrisorile trimise sau primite de la compozitorul Marcel Mihalovici. Aş sublinia căldura umană, prietenia sinceră dar şi tristeţea pe care o trăia Paul Constantinescu, apăsat de griji şi de lipsa celor apropiaţi, care răzbat dintr-o scrisoare datată 4 martie 1959, adresată Vioricăi Silvestri: „Afară de faptul ca bunul nostru prieten Alfred (este vorba de Alfred Alessandrescu - n.n.) ne-a părăsit aşa de odată şi definitiv, alte veşti mai importante, nu pot să-ţi transmit. În tot cazul lucrul acesta ne-a lăsat un gust amar în gură. Şi un gol la cotul mâinii drepte, care ne face să pierdem ceva din siguranţa rândurilor strânse şi să ne clătinăm pe picioare. Ei, trebuia odată să vină şi asta! Maricuţa (Maria Ana Constantinescu - n.n.) e departe, voi sunteţi departe, Moş Mişucă (Mihail Jora - n.n.) iar bolnav, nici eu nu mă simt în cine ştie ce forţă, aşa că totul începe să devină cam trist şi apăsător!”153

Într-adevăr ultimii ani din viaţa sa prea scurtă, sunt apăsaţi de grijile generate de suferinţa soţiei sale, dar şi de propria-i boală. Biografia compozitorului Paul Constantinescu se încheie cu trei lucrări de referinţă pentru muzica românească: Concertul pentru harpă şi orchestră (1960), Simfonia ploieşteană, dedicată oraşului său natal (1961) şi Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră (1963).

Biografia sa secretă, cea din documentele poliţiei şi ale Securităţii, pe care nu o cunoştea, dar bănuia că există, aparent s-a încheiat la 28 ianuarie 1963, când Securitatea a hotărât închiderea dosarului de verificare deschis în 1959. Spun aparent, deoarece chiar dacă în nota de clasare se precizează că „nu a rezultat că susnumitul desfăşoară activitate de spionaj – materialul neconfirmându-se”- se menționează în continuare: „menținerea individului în evidenţa elementelor duşmănoase ale serviciului „C”.”54

Paul Constantinescu s-a stins din viaţă la 20 decembrie 1963, după o lungă şi grea suferinţă; în ultimile sale zile, în spital, ca un gest de rămas bun de la viaţă şi de la muzică, a reuşit să asculte înregistrarea unei repetiţii cu Triplul concert. Profund îndurerat de pirderea mult iubitului discipol şi prieten, Mihail Jora spunea în discursul ținut la înmormântare: „E dureros tare pentru un bătrân dascăl să vorbească la căpătâiul unuia din cei mai dragi foşti elevi ai lui, pentru a-i aduce elogii de care nu are nevoie, atât de cunoscut şi preţuit este numele lui Paul Constantinescu la noi şi peste hotare. Şi totuşi trebuie să-mi potolesc durerea, rugându-vă pe toţi cei ce se găsesc aici, strânşi în jurul Lui (sic), să-şi amintească de emoţionantele clipe ce le-am trăit la ascultarea Oratoriului de Crăciun, a Concertului pentru orchestră de coarde, a Nopţii furtunoase, a concertului pentru pian sau a liedurilor şi să ne desfătăm la gândul că aceste lucrări vor rămâne, mai departe, pietre de hotar şi că vor fi ascultate de generaţiile viitoare cu emoţia şi cu mulţumirea de a se afla, ca şi noi cei de astăzi, în faţa unor capodopere scrise, cândva, la începuturile mişcării muzicale româneşti. (...). Astfel, despărţirea fizică, atât de timpurie, de iubitul nostru prieten va fi - sunt sigur - compensată cu vieţuirea peste ani a ceea ce a avut mai bun într-însul: graiului său muzical, luminos, bogat, sincer, expresiv. E cel dintâi elogiu ce se poate aduce acestui mare artist, al doilea fiind cel al omeniei şi al înţelegerii faţă de colegi şi de înfăptuirile lor.”55

Astfel s-a încheiat existenţa lui Paul Constantinescu. Au rămas lucrările sale şi biografiile paralele; cea din volumele istoriei muzicii, mărturie a unui destin creator luminos şi puternic; cea dintre coperţile dosarelor de urmărire, mărturie dramatică a luptei unui destin oprimat de comandamentele politice.

* Acest text a fost publicat în Revista Muzica, serie nouă - Anul XX, Nr. 2 (78), 2009 cu același titlul,în cartea Muzicieni români – biografii ascunse în arhive, vol.1, Ed. Ars Docendi a Universității din București, București, 2011, precum și în Musicology Today - Jurnal of the National University of Music Bucharest, nr. 1-4 Jan.-Dec. 2010, National University of Music Publishing House, Bucharest, 2011, cu titlul Paul Constantinescu - parallels biographies.


Note de subsol

1 Paul Constantinescu s-a născut la 30 iunie 1909 la Ploieşti. A început să studieze muzica la Ploiești în 1919, după care a continuat la la Academia Regală de Muzică și artă Dramatică din București (1929-1933), având ca profesori pe Mihail Jora (armonie, compoziție, contrapunct), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii), Dimitrie Cuclin (estetica muzicală). Între 1933-1935 și-a perfecționat studiile muzicale la Viena cu Franz Schmidt şi Josef Marx.
2 A fost compusă în anul 1930 şi reorchestrată în 1942.
3 Paul Constantinescu a fost primit în Societatea Compozitorilor Români la 6 octombrie 1932. În: Octavian Lazăr Cosma, Universul muzicii româneşti, Ed. Muzicală a U.C.M.R., Bucureşti, 1995, p. 73.
4 Este vorba de opera O noapte furtunoasă, compusă în 1934 şi refăcută în anul 1950. A fost premiată de Academia Română în 1956.
5 Compus în anul 1938, a obţinut în acelaşi an Premiul I la Concursul de compoziţie George Enescu.
6 Ionel Perlea (1900-1970) a fost unul din cei mai reputați dirijori români. A studiat pianul și compoziția la Munchen (1918-1920) și dirijatul la Leipzig (1920-1923). A fost dirijor la Leipzig și Rostock, la Opera din București (1929-1932; 1934-1936) și, de asemenea, la Orchestra Radiodifuziunii din București (1936-1944). În timpul celui de al doilea Război Mondial a fost internat într-un lagăr german de unde a fost eliberat la sfârșitul ostilităților. A dirijat mari orchestre din Statele Unite ale Americii (Metropolitan New York, Chicago, San Francisco, Connecticut) și Europa.
7 Mihail Sebastian (1907-1945), pe nume său real Iosif Hechter și având ca un al doilea pseudonim Victor Mincu, a fost scriitor, dramaturg și publicist, scriind printre altele și cronică muzicală. Mihail Sebastian a fost unul dintre discipolii filosofului Nae Ionescu. Deriva înspre extremismul de dreapta a unor intelectuali din generația sa precum și circumstanțele politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au îndepărtat de maestrul său și de unii dintre foștii săi prieteni. În această perioadă a ținut un jurnal, care a fost publicat abia în 1996. După moartea lui subită, Mihail Sebastian a rămas în literatura română în principal datorită pieselor sale de teatru.
8 Ziarul Rampa, 31 oct. 1935. Apud Vasile Tomescu, Paul Constantinescu, Ed. Muzicală a U.C.M. din R.S.R., Bucureşti, 1967, p. 127.
9 Porunca Vremii, Biblioteca Acadmiei, cota PIV 13005.
10 Acțiunea Românească, Biblioteca Acadmiei, cota PII 10890.
11 Virgil Gheorghiu, Muzica românească, în Floare de foc, nr. 21, anul III, din 25 iunie 1936. În articolul său, autorul afirmă că Paul Constantinescu este „unul dintre compozitorii noştri cei mai dotaţi din tânăra generaţie."
12 Cronică muzicală semnată C.F., ziarul Universul, 6 februarie 1938, Biblioteca Academiei, cota PII 10890.
13 Em. Ciomac, cronică muzicală la baletul Nuntă în Carpaţi, ziarul Curentul, 8 mai 1939.
14 Dos. I 717, pag. 33, Arh. C.S.A.S..
15 Vasile Tomescu, op. cit., p.p. 27-28.
16 Dos. I 717, pag. 33, Arh. C.S.A.S.
17 Ibidem, p. 33.
18 Fondul Breazul - fondul de scrisori, inv. Nr. 1549, arhiva U.C.M.R..
19 Scrisoare din Fondul Breazul, Inv. nr. 1549. Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
20 Octavian Lazăr Cosma, op.cit., p.115.
21 Arh. C.N.A.S., Dos. I 717, p. 31.
22 Ibidem, pp. 117-18.
23 Ibidem, p. 24.
24 Ibidem, p. 94.
25 Arhivele Naţionale ale României, fondul Ministerul Culturii Naţionale, Dosar nr. 1356, p. 156.
26 Ibidem, p. 161.
27 Arhivele Naţionale ale României, Ministerul Propagande i- Serviciul Propagandă, cota 2905, dos.2759/1942, p.1.
28 Vasile Tomescu, op. cit., pag. 244.
29 Arhiva CNSAS, Dos. nr. I 717, p.11.
30 Ibidem, p. 28.
31 Ibidem, p. 27.
32 Ibidem p. 29.
33 Duiliu Alexandru Sfințescu (1909-2002), a făcut studii de inginerie la la Berlin, unde și-a susținut și teza de doctorat. A focut o carieră excepțională de inginer, după ce a părăsi România în 1941. A fost fondator și primul președinte al Council on Tall Buildings and Urban Habitat (organism integrat în UNESCO). În 1985 a fost singurul european solicitat să colaboreze cu experții americani în cadrul Academiei Americade de Științe.
34 Duiliu Sfinţescu, Răspuns la întrebările ale tinerilor care doresc să afle tot adevărul despre Mişcarea legionară, Ed. Crater, 1996.
35 Ibidem, p.p. 142-157.
36 A fost refăcut și publicat cu titlul Concert pentru orchestră de coarde, în: Vasile Tomescu, op. cit., p. 492.
37 În lista lucrărilor existentă la pagina 181 a dosarului său personal (Dos. nr. I 717) se menționează că oratoriul a fost compus în 1943, executat în 1946 şi refăcut în 1948.
38 Interviu apărut la 11 oct.1943 în ziarul Evenimentul, Apud Vasile Tomescu, op. cit., pag. 244.
39 Filmul a fost prezentat în premieră la Festivalul de la Veneţia, unde a fost distins cu premiul pentru film documentar. Scenariu Ion Cantacuzino, regia Paul Călinescu, muzica Paul Constantinescu.
40 Contemporanul, 22 ianuarie 1971. Arhiva U.C.M.R.
41 Nic. Spirescu, Interviu cu Floria Capsali, România liberă, 3 nov. 1971. Arhiva U.C.M.R.
42 Dos. nr. I 717, pag. 128, Arh. C.N.S.A.S..
43 Ibidem, p.131.
44 Ibidem, p. 135.
45 Ibidem, pag . 88.
46 Ibidem, p.p. 8-9, menţionat în Raport din 6 ianuarie 1960, semnat de cpt. Barariu.
47 Ibidem, p. 90. Datele sunt menţionate într-o Referinţă scrisă de mână, semnată A. Gherţovici, scrisul fiind acelaşi cu cel din caracterizarea semnată Ion Dragomir, de la paginile 88-89.
48 Vasile Tomescu, op. cit., pag. 496.
49 Vasile Tomescu, op. cit., pag. 383.
50 Dos. nr. I 717, pag. 84, Arh. C.N.S.A.S..
51 Ibidem, p. 105.
52 Ibidem, p. 208.
53 Ibidem, pp. 206-7.
54 Ibidem, pp. 225-228.
55 Idem, pag. 229.
56 Mihail Jora, Studii şi documente,Ed. Muzicală a U.C.M.R., Buc., 1995, p. 458.